Roxana Guttman. Actriță, mamă, activistă pentru drepturile animalelor. Ordinea e pur întâmplătoare, arde cu aceeași pasiune pentru fiecare ”rol” pe care îl are de îndeplinit. E foarte greu să o caracterizezi sau să o încadrezi doar într-un singur șablon. O actriță completă, care joacă cu aceeași ușurință roluri dramatice/tragice precum și roluri din spectrul opus, de un comic exploziv. O excelentă recitatoare de poezii.
”Pentru că simt nevoia să tac, probabil că răspunsurile mele vor fi mai sărace, dar cu siguranță, dincolo de TĂCERE!”
Roxana, ce este fericirea pentru tine? Când ai fost ultima dată fericită?
”Fericire” e un cuvânt atât de mare, că e chiar gol. Ce-i aia FERICIRE? Poate că o ai și nu-ți dai seama de asta, după cum zicea Nina Cassian. Azi m-am întâlnit pe stradă cu Motl (Daniel Pascariu) ne-am îmbrățișat și-am vorbit despre multe, despre ”Scripcarul” nostru de la Teatrul Evreiesc de Stat. Și am fost fericită, pentru că am trăit un spectacol ca ăsta. Azi (la data publicării interviului) se împlinesc 133 de ani de la nașterea pictorului Marc Chagall, ale cărui picturi au reprezentat o sursă de inspirație importantă pentru spectacol.
Rolul preferat de la Teatrul Evreiesc de Stat?
Nu am preferințe, ci doar provocări!
Amintirea preferată de la Teatrul Evreiesc de Stat?
E dintr-un trecut recent, de prin Martie 2020. Ultima seară în care teatrul a avut spectacol- înainte de izolare- și s-a jucat ”Scripcarul pe acoperiș”, cu sala arhiplină, cu o trupă în formă de zile mari, cu o energie venită parcă din altă galaxie. Așa s-a încheiat stagiunea ”Pre Covid-19”- demn de o pagină de istorie a Teatrului Evreiesc! E o amintire vie, nu?
În ultimii ani, ai apărut în multe spectacole independente. E mai atrăgătoare perspectiva asta în ultima vreme?
Spectacolele independente în care joc sunt nevoia mea de-a fi, din când în când, ”independentă”. Ca artist, ca om, ca spirit. Sunt nevoia mea de-a fi!
Ce te-a atras către ”Telefonul” și ”A(m) iubi(t) iubirea” ?
Niște magneți! Magneții vieții!
Ai avut vreodată epifanii în timp ce te aflai pe scenă?
Este singurul loc și context în care mă abandonez total. Cred că procesul lăuntric al fiecăruia dintre noi, în artă, este unic, de neexplicat și de nenumit.
Este abilitatea de a fi în stare să te concentrezi cea mai importantă abilitate pe care o poate dobândi un actor?
Nu știu care este cea mai importantă abilitate pe care o poate dobândi un actor. Știu doar că, pentru mine, când sunt spectator, ”abilitatea” celui de pe scenă se traduce prin a mă fascina, a mă lua cu el, în lumea de-acolo. De pe scenă.
Influențează istoricul a nenumărate roluri comice modul în care interpretezi rolurile mai dramatice?
N-am catalogat niciodată un rol drept ”comic”, chiar dacă asta părea la prima mână. Și nici pe cel ”dramatic” ca atare. De foarte multe ori, comicul e plin de dramatism și dramaticul naște comic. E un fir subțire si complex acolo. Cel putin, eu așa simt.
E mai redusă presiunea atunci când joci într-o comedie?
Poate da, poate nu. Depinde de percepția mea față de ”universul personajului”. Asta face parte din lucrul meu cu mine, e ceva individual și personal. Asta cred, așa funcționez. Fiecare actor are ”sufrageria și bucătăria lui”.
Cum echilibrezi responsabilitatea față de adevărul unei povești cu aceea de a spune ”adevărat” o poveste pe scenă?
Adevărul tău- cel care a scris povestea și adevărul meu- cel care o spune sunt două lucruri total subiective. Dar adevărul meu, al povestitorului, există doar atunci când eu cred în ea, în poveste!
Dacă am dubii, ele fac parte din adevărul meu. Atunci are loc un fel de dialog, cu povestea ta, într-un echilibru aproape perfect. Părerea mea, pur subiectivă!
Julliane Moore remarca odată efemeritatea carierei de actor, spunea că aceasta se poate evapora într-o secundă. Te îngrijorează asta?
Efemer e totul! Așa că mă-ngrijorează doar naivitatea noastră- încrâncenată uneori- de a considera că deținem monopolul veșniciei!
Probabil că ai depășit de mult etapa, dar te-ai văzut vreodată funcționând în alt domeniu de activitate?
”Și” într-un alt domeniu de activitate, da! ”Doar” într-un alt domeniu de activitate, nu! Mi-am dorit întotdeauna să am un mic magazinaș cu ”de toate”, așa cum avea bunicul la Craiova, pe Lipscani. Din vreme-n vreme, când aș vrea să iau câte-o pauză, m-aș așeza la tejghea.
A existat vreodată un moment în care ai vrut să te lași?
Din universul infinit și fascinant al artei nu pleci nici când vrei tu, nici când vor alții. Pleci când ”pleci”. Și nici atunci, cu totul!
Care sunt cerințele, trăsăturile unui personaj care te-ar face interesată să-l joci astăzi?
Orice personaj este, din punctul meu de vedere, atât de complex încât e aproape imposibil să nu-i descopăr acel ”ceva” care să-mi stârnească interesul de care vorbești.
Care este spectacolul de teatru care nu te-a lăsat să dormi noaptea, după ce l-ai văzut?
”Dimineața pierdută” a doamnei Cătălina Buzoianu, de la Teatrul Bulandra, care s-a tot dat în perioada asta ”dramaturgică” a vieții noastre.
Mai are lumea nevoie de teatru astăzi, în contextul unei pandemii globale?
Vreau să sper că da! Pe de altă parte, cred că teatrul este într-un moment de cotitură. Impusă! Ca la orice cotitură, există și liberul arbitru, care în cazul ăsta, poate naște valoare sau…nimic.
Într-un interviu acordat acum câțiva ani unei colege de-ale mele, Georgiana Dogaru, spuneai că ți-e ”teamă că trecem prin lumea asta fără să ne dăm seama ce șansă uriașă avem în evoluția noastră, teamă că încet și sigur ne ratăm această șansă…”. Cum mai vezi lucrurile acum?
Acum cred că noi toți am avut și am ratat șansa veșniciei. Păcat!
Cum se transformă lumea? În bine sau în rău?
Nu știu. Simt, doar, că sigur se transformă. Poate că în bine. Dar în binele cui? Poate că în rău. Dar spre binele cui?