De multe ori primim frumoase și interesante lecții de viață din cele mai neașteptate locuri. Cuvinte, expresii, momente, care ne marchează, ne rămân întipărite în memoria afectivă și care își fac loc, încet, în adâncul sufletului. Un astfel de moment a fost interviul cu unul dintre cei mai simpatici angajați ai Teatrul Evreiesc de Stat – șeful de producție. Întotdeauna cu o vorbă bună, întotdeauna spiritual, o adevărată plăcere să vorbești/să asculți vorbind despre teatru (cu) un om a cărui pasiune și dragoste pentru locul de muncă transpar din fiecare cuvânt din interviul care urmează.
[Ți-ai pus vreodată întrebarea de ce n-a apărut Teatrul Evreiesc în orice alt loc de pe Glob? De ce n-a apărut în Polonia, în Ucraina? Pentru că aici s-a întâlnit geniul lui Goldfaden cu o stare de fapt și cu o trăire.. deosebite. Au găsit starea necesară aici. Cel puțin așa consider eu.]
Când v-ați angajat aici?
Angajarea mea la Teatrul Evreiesc… Mă mai alint eu așa, din când în când, și fac o paralelă cu actorii evrei din `41, când ei nu mai erau acceptați în teatrele din București, s-au trezit dintr-o dată fără muncă și au venit spre locul ăsta, să încerce să facă ceva, să-și găsească de muncă. Fără bani, fără posibilitatea de a face ceea ce le plăcea. Ca o paralelă, atunci când prezint teatrul, aduc în discuție perioada toamnă-iarnă, de prin 1999, când eram la rândul meu șomer, într-o situație foarte grea. La un moment dat, căutându-mi de lucru, găsesc în ziar un anunț de angajare, la Teatrul Evreiesc, pe postul de merceolog. Veneam după o perioadă în care muncisem la o firmă particulară, avusesem chiar eu însumi o firmă, deci încercasem cam toate variantele posibile. Cu capitalismul o dădusem în bară. De la pionier până la….pfff…mai puțin membru de partid, că membru de partid n-am reușit niciodată să fiu, să ating ”culmile” astea. Mi-am zis că pentru trei luni de zile, până-n vară, n-are ce să se întâmple rău. N-aveam ce să pun pe masă…trebuia să mă angajez undeva. N-am crezut că o să rămân atâta. 3 luni, o iarnă, eu eram șomer, nu mă mai vedeam angajat pe nicăieri. Am fost deziluzionat de capitalismul sălbatic. Nu neapărat că nu mă regăseam sau că nu mă regăsesc în noua societate, că aș deveni nu bătrân, ci exagerat de bătrân.
Cum a fost prima zi de teatru?
Ca să continuu șirul ideilor… M-am trezit la sfârșitul anului, deci în decembrie, și am sunat la teatru. Mi-au spus că e decembrie și că nu mai angajează acum, dar să sun în ianuarie. Am sunat din nou în ianuarie 2000, m-au întrebat dacă îmi mențin oferta. Eu să-mi mențin oferta? Dumneavoastră dacă o mai mențineți! Prima zi a fost o frumusețe. Nu prea știam cu ce se mănâncă, ca să fiu sincer. Teatrul Evreiesc îmi trezea totuși niște rezonanțe, pentru că prima mea descindere în București, la vârsta de 6 ani, a fost tot în zona asta, pe Mămulari, unde locuia o mătușă de-ale mele. Coincidență, ca după atâta amar de ani să ajung tot aici.
De unde sunteți dumneavoastră de loc?
Născut, crescut, până la șase ani în Târgoviște, apoi doi ani de școală la Ploiești, unde am frecventat, copil fiind, Teatrul de-acolo. Tata a avut ”bunul simț” de m-a părăsit când aveam șase luni. Puiul învață prin mimetism. Mânzul se uită la iapă ce mănâncă, și învață și el. Eu n-am avut de la cine să învăț, m-am uitat și eu de jur împrejur. Începând cu clasa a treia, am stat în marginea Bucureștiului, pentru că Bucureștiul nu m-a ”acceptat” de la bun început. De-abia după ce m-am căsătorit, m-a luat soția mea la ea în apartament. Asta spuneam, pentru mine Teatrul Evreiesc a fost un colac de salvare. De fapt a fost un loc de refugiu pentru multă lume. Cine nu recunoaște chestia asta nu prea ar mai avea de ce să-și ”piardă timpul” aici. Aveam în jur de 45 de ani, iar pe unde mă duceam să mă angajez, toți întrebau prima dată ce vârstă am, nimeni nu întreba și ce știu să fac. Da, un colac de salvare. Poate asta m-a ținut aici, plus faptul că m-am îndrăgostit de locul ăsta. Poate că e cam mult spus, dar ăsta e adevărul. Dacă nu înțelegi că e ceva deosebit locul ăsta… Mai mult sau mai puțin, păstrând proporțiile, am trăit un mod similar de viață cu cel al evreilor. Am trăit într-un loc în care, dacă azi n-aveai ce să mănânci, și-o luai de la un capăt la altul al holului, îți făceai de-o mâncare. Eu când îl citesc pe Shalom Alechem, parcă mă văd pe mine în copilărie. Mă rog, nu chiar atât de amârâți cum erau ei acolo, dar cam ăsta era sentimentul. Eu știam ce ai tu în casă, te auzeam, erai parte din viața mea, toți la un loc, toți împreună. E o chestie pe care dacă nu ai trăit-o nu prea o înțelegi…
Care a fost impactul cu teatrul?
De la început, pentru mine a fost o altă lume. De la cum m-a abordat cine era la poartă până la domnul director de-atunci, domnul Harry Eliad. Dânsul s-a uitat la mine, m-a măsurat, m-a citit, cred că și-a dat seama că aș fi fost ce trebuie la momentul ăla pentru postul ăsta. Avea talentul să citească oamenii din prima.
Ce v-a spus prima dată când v-a întâlnit, vă mai amintiți?
M-a întrebat dacă știu să țin niște evidențe. Eu fiind șomer, într-o situație groaznică la vremea aceea, știam să fac orice, îți dai seama. Atunci mi-a zis că o să mă ocup și de producție. Adică, mă angajau merceolog și la ofertă era și treaba asta, cu producția. Mai mult de doisprezece ani așa am funcționat, ca merceolog titular, apoi cu o titulatură diferită, nu mai știu cum îi zicea, parcă referent. Doi într-unul, la promoție, doar cu un salariu. Ușor-ușor, am intrat în lumea asta a teatrului.
Cât timp v-a luat să vă obișnuiți cu munca?
Cu munca m-am obișnuit. Poate ține și de vârstă, și de educație. Am un respect față de funcție. Eu respect funcția, nu contează cine ocupă poziția asta. Actor…ei, când zici actor, zici ceva! Până am ajuns să fiu familiar cu unii dintre actori, nu mi-am permis foarte multe, chiar și-acum mai am rețineri, nu pot să vorbesc la persoana a doua cu dumnealor. Chiar și acum, nici pe actorii care sunt mai tineri decât mine, nu pot să-i abordez direct. Față de actorii mai în vârstă din teatru, cu atât mai mult! Nu pot să mă tutuiesc cu dânșii! Când am venit aici, închipuie-ți că nu era nimeni pe profilul meu, de producție. Erau croitori, tâmplari, pictori, tapițeri, dar nu era un coordonator, am luat-o de la zero. Deci pentru mine, teatrul, ce era, înainte de a mă angaja? Te duci, intri, stai pe scaun și te uiți.
E diferit ce se întâmplă în spatele cortinei față de ce văd spectatorii?
Ușor, ușor, am început să văd cu ce se ”mănâncă” și asta. E așa de simplu când vii, stai comod în scaun și mai faci și aprecieri de genul – ăla joacă bine, ăla nu. Când am intrat însă în bucătăria asta internă, s-a schimbat puțin kalimera, cum se zice. Diferența în ce constă? Asta coroborat cu ce spuneam eu mai devreme, că Teatrul Evreiesc e un loc special – păi numai când pronunți asta, te trimite undeva, într-o lume aparte, măcar prin temele pe care le abordează. O să-ți spun un secret – când am început eu să mă acomodez, să văd și să ”prind” cam ce am de făcut la producție, cu decoruri, cu costume, de coordonat un grup de oameni care aveau un anumit ritm, știau treaba lor, de zeci de ani în teatru. Deci, când am început să mă limpezesc și să înțeleg cum se consumă ”felul ăsta de mâncare”, mă frapa….nu, ”frapa” cred că e un termen greșit ales, dar nu-mi cădea bine când începeam un spectacol nou. Șapte actrițe, șapte actori, sau mai știu eu câți. Asta însemna costume, alergătură, atâția oameni! Mă întrebam și nu găseam răspunsul, de ce trebuie să bagi toți actorii într-o distribuție. Apoi, mi-am oferit singur explicația – comunitatea evreiească, deci nu era vorba doar despre cineva luat individual, doar despre X-ulescu, despre o singularitate. ”Personajul” principal este comunitatea.
O altă particularitate foarte importantă și asta…
Exact. O particularitate, uită-te la tot ce vrei, la ultimele spectacole, la Marienbad, de exemplu. Toți sunt conectați, e viața lor în comun, ei trăind într-o comunitate, chiar dacă nu una neapărat ermetică. Poți găsi piese cu un singur personaj sau piese cu mai puține personaje, dar mai rar. Și atunci am realizat. Și m-am mai relaxat puțin. Am luat-o de la zero. De la situații în care erau mai mulți actori pe scenă decât spectatori în sală. E trist pentru actori, pentru că nu-i stimulează. Am avut ocazia să văd ce înseamnă pentru un actor sală plină, publicul. Și el va juca mai bine. E o provocare dincolo de puterea noastră de a înțelege. E ca o gospodină care pregătește masa și toată familia mănâncă. Care este bucuria ei: să-i vadă pe toți mâncând. Poate nu este cea mai ”isteață” comparație, dar care mamă nu se bucură pentru familia ei? Așa și ei (actorii), e o muncă să înveți un text în idiș, să pui textul în idiș cu jocul tău pe scenă. Sunt niște eforturi mari, iar ei sunt de apreciat. Asta le spun și celor de pe stradă, pe care îi mai chem eu la turul teatrului – noi suntem o instituție teatrală. Dacă nu se înțelege treaba asta… Teatrul Evreiesc a fost un loc de refugiu pentru multă lume.
Spuneți-mi un pic și despre tururile pe care le oferiți turiștilor străini…
Partea asta pe care am dezvoltat-o eu, pot să-i zic și proiectul meu personal, pentru că i-am urmărit evoluția ani de zile. Cu succes, zic eu. Dovada este aici, în spatele meu – arată spre dulapul din spate, unde este un dosar cu poze – toți turiștii care au venit din toată lumea, nu numai din Israel, mulțumiți de ce au văzut aici. Este unul dintre motivele care mă țin pe loc. Am prins drag de locul ăsta. Dacă nu de apropii cu sufletul de el… O dată că e o instituție al cărei scop este producția de teatru, dintr-o dată o scoate din sfera comunului, și al doilea lucru – e Teatrul Evreiesc – e puțin altceva. Asta le spun și celor de pe stradă, pe care îi chem la turul teatrului – noi suntem o instituție teatrală. Dacă nu se înțelege treaba asta… M-am obișnuit ușor cu asta. Eu am hobby-ul ăsta, cred că vine dintr-o dorință a mea din tinerețe, de a activa ca ghid, și cred că am identificat și o nevoie a instituției, cel puțin la momentul când am început eu asta, cu ani de zile în urmă. Iau turiștii de pe stradă, că îi identific, acum ”mi-am format ochiul”, îl simt că nu e din zonă și îl simt că nu e român. Hobby-ul ăsta a devenit o acțiune pe care am început s-o gândesc sau s-o ”elaborez”, ca să zic așa. Îi iau, îi introduc și le prezint locul ăsta, de care am prins drag. De fapt ce le arăt: interiorul unei clădiri? Da, dar povestea? Aici e toată chestia! Sunt cel puțin 16 ani de când fac treaba asta. Mai mult decât atât, la un moment dat am vrut eu să fac un muzeu al teatrului, când trăia Domnul Harry. I-am cerut acceptul și sala de la etajul 4 începusem s-o gândim într-un fel. S-au făcut panouri de afișaj, tot felul de chestii, de schițe de desene, pe care le-am păstrat eu.
Apropo de asta, ați avut momente în care ați vrut să renunțați?
De multe ori mă întreb de ce continuu să lucrez aici? O motivație materială, cu mâna pe inimă, nu am obținut, chiar dacă am făcut două munci. N-are sens să insist pe subiectul ăsta, pentru că uneori mă doare. Poate în altă parte, în alt domeniu, aș fi cîștigat mai mult. Cine știe? La un moment dat m-am gândit la asta, să plec. Treceam peste impedimentul vârstei, treceam peste orice.
Care era principalul motiv?
Motivul material, motivația materială. Eu tot ce am făcut aici, tot ce am lucrat aici, a fost din dedicație față de muncă, pentru că îmi place munca, nu pentru că am fost bine plătit, sau am avut niște stimulente materiale. Eu zic că se poate vedea, – – am vreo 80 de spectacole făcute aici – modul în care le prezint. De la dosarul numărul unu, din anul 2000, suntem acum la dosarul 16 și la spectacolul…am ajuns pe la 82 – 83 de spectacole, care au trecut prin mâna mea.
Cum ați învățat meseria?
Am învățat vazând și făcând. Nu știam ce e aia regizor, scenograf. Nu știam ce bucătărie e în spate. De multe ori mă gândeam, încă mă gândesc, de ce am rămas? Te cucerește lumea asta. Devine în timp o meserie. Șef de producție. Poate să fie oricine Șef de producție, cineva care are un mic simț practic, care înțelege exact cum merg treburile astea. Te duci acasă și întrebi nevasta – Ce-ai făcut, ciorbă de vită? Știi clar că intră carne, zarzavat… Așa e și-aici. La un costum intră niște material, ață, furnituri. Cum se cheamă el, cantitățile, ușor-ușor le-nveți, absolut totul se-nvață.
Aveți oameni cărora ați dori să le mulțumiți?
Sunt câțiva oameni cărora ar trebui să le mulțumesc. În primul rând, aș vrea să-i mulțumesc domnului Harry, dar nu se mai poate, care m-a învățat neforțându-mă. M-a lăsat sub supraveghere, că asta era evident, era o ”rețea de supraveghere” bine pusă la punct, dar nu m-a forțat niciodată. Să deții puterea într-o instituție și să nu ți-o exerciți fățiș, iată, în opinia mea, un mare talent al unui bun conducător/manager. Dar zic că am avut norocul să mă întâlnesc cu Domnul Harry ca manager. Eu am o vorbă – ”Tata Harry”, cum i se spunea, dacă nu ți-a dat, nici nu ți-a luat. Și nu mă refer la bani. Îți dădea o stare de bine…avea un talent să te citească. Țin minte o doamnă scenograf, care a intrat în birou la dânsul, a prezentat proiectul, și atunci când a ieșit îmi zice – Măi, e prima dată când mă face un bărbat să roșesc -, pentru că avea talentul ăsta să te citească, să te descifreze. M-a ajutat, n-a pus presiune suplimentară pe mine, pe lângă presiunea pe care o aveam de la colegi, care mi-au spus multă vreme fabricantul, pentru că veneam din fabrică. Ce știi tu, mă, despre teatru? Faptul că veneam dintr-o fabrică, dintr-un institut de proiectare mai exact, (un singur atelier de proiectare avea mai mulți salariați decât un teatru) unde lucrasem cu ingineri, cu proiectanți, mi-a fost de ajutor ca să citesc schițele, desenele. Eu am o vorbă, nevastă-mea moare când o aude – mă femeie, eu nu știu cum se face o mâncare, nu știu ce bagi în ea, dar pot să-ți spun din prima dacă e bună sau nu e bună. Așa și aici, nu știam exact câți metri de scândură intră la ceva, dar o chestie de bun simț îmi ”trăgea clopoțelul”. Dacă la ora actuală am un parcurs procedural, este și datorită faptului că nu a existat presiunea asta din partea domnului Harry. El dădea drumul la o lucrare, începea toată lumea și avea simțul ăsta, când ne mai împotmoleam, ”lua hățurile în mână: de aici mă ocup eu!”. Au fost cazuri, ”nu dau nume”, ca să folosesc o expresie care îmi place mie cum sună.
Cum era Domnul Harry?
Se zice că ”de morți numai de bine”, dar sigur că avea și defecte. Nu sunt eu cel care să fac referire la asta, era însă un adevărat om de teatru, avea talentul să lucreze cu oamenii. Intrai la dânsul cu ideea ta și ieșeai cu ideea lui. Știa când să forțeze, când să apese pe pedale. Ne mai certam când începea câte un spectacol, dar nu era o ceartă cu scântei, cu dușmănie. Se întâmpla să mai și greșești, dar tu singur ”băgai capul în pământ” când realizai că a fost vina ta. Nu cred că vâna greșeli, te lăsa să și greșești, doar sunt lucruri inerente oricărei activități. Eu sunt croit așa, poate e bine, poate nu e bine, dar consider că, într-o relație, dacă nu spui exact ce gândești, la momentul ăla, atunci relația aia nu e curată, cinstită. Așa, ca să-ți cauți cuvintele… bine, face parte din diplomație, dar e o ușoară pierdere de timp. Mi se pare onest să spun ceea ce simt eu legat de o situație, de o acțiune. De asta spun că n-are cum să nu-mi rămână în minte momentul angajării, când domnul Harry mi-a spus să am grijă, că toți de la portar până la ultimul etaj, toți sunt actori aici. N-am acordat importanță la început. Pe vremea aia, când m-am angajat eu, portarii/paznicii erau din colectivul teatrului, oameni din teatru. După o lună, ori un an, că nu mai știu exact, a venit o lege care zicea că personalul de la poartă trebuie angajat din cadrul firmelor specializate de pază. Ai să râzi, dar aceeași transformare a avut loc și cu cei noi. Dacă te duci la spital, portarul devine cadru sanitar, aici, ai să râzi și paznicii încep să preia din specificul locului, devin actori la rândul lor.
Care a fost principalul lucru care v-a lipsit în această perioadă?
Dacă ceva mi-a lipsit în vremea asta a fost lipsa conferirii autorității în momentul în care îți este delegată o atribuție. De-a lungul timpului, faptul că pot să sun și să cer o părere unor persoane ca dl. Puiu Antemir sau d-na Luana Drăgoiescu, d-na Viorica Petrovici, a însemnat mult pentru mine. Chiar și la ora asta, cu permisiunea dânșilor, pot să-i deranjez și să le cer o părere. Ăsta e un fel de barometru pentru mine, să-mi spună că sunt sau nu pe drumul cel bun. Eu am plecat din teatru în teatru să văd cum se întocmește un deviz. Nu mă vait, îți spun care a fost drumul meu. Acești oameni și alții ca dânșii, au reprezentat unul din motivele pentru care iubesc locul ăsta, pentru care m-am îndrăgostit de locul ăsta.
De ce e special locul acesta?
Dacă nu înțelegi de ce e special locul ăsta, ce e specific aici, nu prinzi ideea. Domnul Harry avea o vorbă, Dumnezeu să-l ierte, zicea – suntem în cea mai centrală mahala. Multă vreme am avut probleme cu audiența, cu spectatorii. Venirea Doamnei Maia ca manager aici a ridicat mult cota teatrului. Se începuse ceva, cu doi ani înainte de a muri Domnul Harry. Au angajat o fată pe care au adus-o în același birou cu mine. Am învățat multe lucruri de la copilul ăsta, și ea a prins, zic eu, câteva chestii de la mine. Sau dacă nu de la mine, neapărat, din situațiile care s-au ivit în timp. Omul sfințește locul. În perioada când nu eram la sediu, ci la liceul Unirea sau cum îi zicea locului ăluia, am prins două ierni grele, de nu mai știam cum să facem. Eram ca niște exilați, ca niște surghiuniți. Simți starea omului nevoiaș, care se adaptează și răzbește mereu. Copil fiind, am stat cu chirie, un proprietar era mai hapsân, altul mai îngăduitor, iar tu ești obligat să te adaptezi, să îți creezi o stare de bine, un orizont. Un om care nu dispune de toate condițiile, n-are bani suficienți, n-are spațiu suficient…uită-te într-un apartament mic câtă ordine poate să fie. Când le ai pe toate la dungă, nu mai apreciezi. Sațietatea duce la stare de vomă, la disconfort. Momentele alea când noi am fost cu casa în spinare, au fost momente care ne-au făcut să ne adunăm, să ne înțelegem altfel. O experiență neplăcută, dar care a dat naștere la teatrul ăsta, care arată ”într-un fel” acum. Pornind de la înțelegerea situației. Ți-ai pus vreodată întrebarea de ce n-a apărut Teatrul Evreiesc în orice alt loc de pe Glob? De ce n-a apărut în Polonia, în Ucraina? Pentru că aici s-a întâlnit geniul lui Goldfaden cu o stare de fapt și cu o trăire.. deosebite. Au găsit starea necesară aici. Cel puțin așa consider eu.
Există diferențe acum, când teatrul are un nou manager?
Asta spun, că există o creștere pe care eu am urmărit-o fără să vreau, în momentul în care a venit Cristina – fata de care îți spuneam -, pe probleme de marketing, în anul 2012, când venise și Doamna Maia, când a fost boom-ul. Au fost atunci încasări de se ”speriase” și contabila șefă. Acum doar lunea e zi liberă, restul jucăm în fiecare seară. Uneori și de două ori într-o zi.
Ce vă place cel mai mult la munca pe care o faceți?
E-atât de frumos când începi un nou spectacol, am atâtea spectacole la care am participat, dar, cu toate astea, tot am emoții când încep altul nou. Nu mă plictisesc niciodată, de fiecare dată e altceva. Alt decor, alte costume, e altceva! În timp am dezvoltat un obicei, nu mă duc la repetiții ca să fie și pentru mine o surpriză, să văd direct spectacolul. Mă duc cu drag, să-mi văd munca. De la bunica mea, femeie cu patru clase primare, Dumnezeu s-o odihnească, am învățat să mă uit la detalii. De-abia când am început să lucrez la teatru, am fost și eu mai atent la toate lucrurile astea mărunte, la detaliile astea. Una e să te uiți, alta e să și vezi. Ușor-ușor, cum îți spuneam, am intrat în ritmul ăsta. Plus faptul că vii în contact cu o lume nouă, cu niște nume, vorbim de actori mari.
Aveți vreo amintire mai specială cu unul dintre actori?
Juca Doamna Maia într-un spectacol, și trebuia să îi refacem niște încălțări. Ei, mi-era rușine să mă duc să-i iau conturul la talpa piciorului, să repar niște ghete, parcă. Multă vreme mi-era jenă să mă duc spre actori – Domnul Ciupercescu, Domnul Călugărița. Astea sunt iar niște motive care m-au ținut pe loc. De-aici încolo e parte din viața mea. Am venit pentru 3 luni, am stat deja 18 ani, bătuți pe muchie. Sper să mă ajute Dumnezeu să ies la pensie de-aici și să fiu și funcțional. Dau un exemplu, că n-am nimic de câștigat. Când îl văd pe Domnul Ciucă, modul în care își tratează meseria, te face să-ți ridici pălăria, să vii mai devreme la serviciu. Maestrul Ciucă, indiferent ce rol are, vine cel puțin cu o oră înainte, a pregătit, a trăit momentul și l-a susținut. Să-i creezi o stare spectatorului, că până la urmă e vorba de stări aici. Fac o paranteză: mi-aduc aminte de un spectacol, Romanul unui om de afaceri. Până la un moment dat, decorul era din lemn. Lemnul dă altă stare. Din ce în ce mai mult acum, s-a introdus metalul, și în special aluminiul, care dă senzația de tehnicizare. Pui un stâlp de lemn, a schimbat totul. Un lucru cu care mă obișnuiesc greu. E mare lucru să ai dicție. Dl. Harry le spunea mereu tinerilor actori: ”scoateți cuvintele afară, nu le trageți înăuntru, în gură”. Revin la maestrul Ciucă. Își respectă munca. Asta cu respectul opiniei e cam ”vrăjeală”, doar prin acțiunea mea demonstrez respectul față de cel de lângă mine. Când tu ai de spus niște replici și întârzii, ce să mai zici? Despre ce vorbim? Respectă-te pe tine mai întâi. De-aici încolo se poate vorbi despre artiști. Eu mă identific cu instituția asta. Fiecare la locul lui de muncă ar trebui să simtă asta. Nu suntem neica-nimeni, în loc să te bucure treaba asta… Așa văd eu și așa simt eu- știu ce simt pentru locul ăsta, că-l iubesc, am o simpatie deosebită pentru poporul evreu, avem atâtea lucruri de învățat de la oamenii ăștia. Pentru toți e o bucurie să vadă locul ăsta. Suntem unici, suntem unici în structura în care funcționăm la ora actuală! Suntem ca un muzeu viu aici, un pic dacă și-ar lăsa toți din orgoliul lor, te-ai duce la esență și ai face să se nască niște lucruri care să rămână! Recunoștința o poți arăta prin datoria bine făcută!
Care e diferența dintre actori și artiști, dintre un rol oarecare și un act artistic?
Ești român și ai intrat în Teatrul Evreiesc, fă lucrul bine, fă-l cu suflet. Constat cu zi ce trece, cu fiecare minut, că orice gest, orice activitate, n-are cum să nu iasă bine dacă pui și puțin suflet în el. Le spun tututor care vizitează teatrul să scrie câteva cuvinte în registrul ăsta al meu. Poți să pui doar numele și data, și locul de unde ai venit. Pentru mine e suficient. E clar că ai fost aici, e clar că ai transmis un mesaj -toți spun același lucru. A scris și Andy Garcia aici, filma cu Sharon Stone și Doamna Maia. Sharon Stone nu a putut să ajungă. A fost Radu Mihăileanu aici. Poze n-am făcut cu ei. De-atunci mi-a venit ideea, toți care mă vizitează, le cer permisiunea să fac o poză cu ei. E singurul meu loc de muncă, nu am altă sursă de venituri, asta e viața mea, vreau să-l fac să conteze, să-mi fac bine treaba, să am satisfacția lucrului bine-făcut. Actul cultural e o sumă de alte mici activități, fiecare părticică contează. Noi suntem niște rotițe, actul artistic e primordial. Poate deveni act artistic, doar dacă fiecare își face bine treaba. Admit să fiu contrazis, dar să nu fiu înjurat. În nomenclator acolo, atâta vreme cât e trecută rubrica actor, și-ți dă și cuantificarea în lei a salariului tău, asta e o meserie. Arta e atunci când ai depășit faza asta, când nu te mai duci să vezi categorii: A, B, 1A…. când ai trecut de asta, atunci începi să vorbești de artă, de artiști.
Alte amintiri plăcute?
Îmi place mult treaba asta, să dau mâna cu cineva, iar când o dau, strâng mâna cuiva, o fac cu toată inima. O întâmplare amuzantă pe care am trăit-o este una cu un medic turc, înainte de 89 – după ce am dat noroc, m-a întrebat dacă joc tenis? Eu i-am răspuns că nu, îmi pare rău, uneori dau doar cu sapa, apoi mi-am cerut scuze că l-am strâns așa de tare. Când dai mâna cu cineva, dă-o din tot sufletul. Asta poate fi interpretată și ca o parabolă, dacă vrei. Pune mă, suflet, în ce faci!
Întâlniri care v-au marcat?
M-am întâlnit odată cu un regizor care a montat la noi, Moshe Yassur. Mai multe chestii pe care le-am învățat de la el și care mi-au rămas în minte. Vorbeam cu el și-i zic – Moshe, voi sunteți poporul ales! Bine, îmi zice, dar tu știi ce înseamnă poporul ales? Ne-a ales Dumnezeu ca să-L slujim, și crede-mă, nu e o sarcină ușoară. Intram și eu în rândul deștepților, mi s-a deschis mintea. Moshe, te rog să mă scuzi, nu am gândit niciodată în felul ăsta. De câte ori n-au fost ei chinuiți? Așa îi spun și eu lui fii-miu – Tată, mai întâi încearcă să-nțelegi, să nu te grăbești să judeci și mai ales să acuzi. E în natura umană să judeci, dar cine-mi conferă mie dreptul ăsta? Cu ce sunt eu mai bun? Acum văd că toți se văd obligați să fie spirituali și să-ți dea replica ”la secundă”. Poate răspunsul deștept e arta, răspunsul ăla care contează, nu cel prompt, la secundă. Uite, o altă lecție pe care am învățat-o de la Moshe…mă întâlnesc cu el, într-o dimineață superbă, monta Cartea lui Ruth în perioada aia. – Ce faceți, domnule Moshe? – Admir peisajul, îmi răspunde. La care eu, cu durerea mea în suflet, că eram într-o situație nu disperată, ci catastrofală. Am avut livadă de pomi, acum nu mai am nimic. Dar Moshe îmi zice – uite mă, la pomii ăștia, ce frumoși sunt! – Da, Moshe,așa e, dar nu sunt ai mei. – Păi, bine mă, ăștia doar te bucură, nu trebuie să-i îngrijești, ca ăia de la tine de-acasă. Mi-a schimbat nu ziua, ci modul de a gândi. Asta m-a scos din depresie, asta și Biserica de-alături, unde mergeam la slujbă, la Sf. Niculae. S-a legat și momentul ăsta cu pomii. Eu am pierdut o casă, familia mea a pierdut o casă din cauza mea, din cauza ”politicii de proaspăt capitalist”. M-am uitat de jur-împrejur la casele astea și mi-a venit în minte dintr-o dată ideea asta – intră unii în miez de noapte la tine în casă, te iau dezbrăcat, ca să te ducă să te omoare. Și am zis atunci – Doamne, iartă-mă, că nu știu ce fac! Oamenii ăștia și-au pierdut viața din ce motiv? Că erau ca noi – două picioare, două mâini. Astea sunt elemente care s-au alăturat existenței mele în teatru. Inteligența nativă a acestui popor, provenită din experiența de viață tragică. Singura lor opțiune era să învețe. De la ei am învățat foarte mult. Caută să înțelegi despre ce este vorba și dacă mai ai timp, poți să începi să și judeci.