Cu emblematicul actor al Teatrului Evreiesc de Stat, Nicolae Călugărița, m-am întâlnit unde altundeva, decât la teatrul pe care-l iubește și slujește, așa cum îi place dumnealui să spună, la celebrul ”salonaș” de la etajul trei. O carieră impresionantă pe scena teatrului, în spatele camerelor de filmat, o voce absolut inconfundabilă pentru iubitorii teatrului radiofonic. Iată, mai jos, câteva dintre gândurile pe care a fost de acord să ni le împărtășească.
Bună ziua, domnule Nicolae Călugărița! Mulțumesc pentru că ați acceptat să oferiți acest interviu!
Sigur, cu plăcere!
Spuneți-mi câte ceva despre familia dumneavoastră.
Mama mea s-a născut în Canada, în 1909, din părinți români care au emigrat acolo. Au revenit în Transilvania, la Sibiu, Cisnădie. Apoi, la Iași, l-a cunoscut și s-a căsătorit cu tatăl meu. Așa am ajuns noi, doi frați gemeni, pe lume. Fratele meu geamăn este pictor.
Povestiți-mi, vă rog, despre începuturile dumneavoastră: copilărie, mediul de viață?
Ooo, mă trimiți în trecut! Păi, să începem cu anul 1961-62. Eram prin clasa a șaptea sau a opta, nu mai știu exact. Aveam un prieten, pe inginerul Ermil Geanopol, care era cu patru ani mai mare decât mine. Îl obligam să-mi facă lecțiile la matematică. Veneam de la școală, deschideam ușa- eu stăteam la etaj, iar el la parter- îi aruncam caietul de matematică și-i spuneam: ”fă-mi temele!”
Cât timp a durat toată înțelegerea asta?
Până într-o zi, când el a intrat la facultate și mi-a spus: ”din momentul ăsta nu-ți mai fac nicio temă la matematică, înveți singur!”. Bineînțeles, am rămas corigent la matematică anul acela. O știință pe care nu am înțeles-o și nu cred că o voi înțelege vreodată. Acest prieten al meu, într-una din zilele călduroase de vară, vine la mine. Exact cum îi aruncam eu caietul de matematică, el îmi arunca cărțile pe care trebuia să le citesc. Într-una din zile îmi aruncă Șalom Alehem. ”Halal de mine, sunt orfan!”, parcă se numea, un volum de nuvele și schițe. Și-mi zice: ”Ai să râzi de-ai să te prăpădești!” Chiar așa mi-a zis. Și-ntr-adevăr, așa a fost. Primul meu contact cu literatura idiș. Cam în același timp, am văzut un interviu într-un ziar, Flacăra Iașiului. De fapt, un anunț al Școlii Populare de Artă din Iași, la secția Regie-Teatru. Atunci aveam vreo 14-15 ani. Eram foarte curios. M-am gândit: ”ce-o fi asta, Regie-Teatru?”. Eu știam de Regia tutunului, Regia de termoficare, de alte regii. Sigur, mai fusesem la câteva spectacole la Teatrul Național din Iași, la operă.
Cum a fost la operă?
La operă am fost prima dată cu ocazia unei invitații din partea unui prieten de familie, evreu, când am văzut „Aida” și m-a impresionat. M-a rugat în mod expres să fiu civilizat acolo. Ei, am luat cu mine coleg de clasă, tot evreu. Biletele erau la balcon. Noi ce-am făcut? Am rupt biletele, am făcut niște boboroațe de hârtie, pe care le-am aruncat în capul spectatorilor de la primul nivel.
Cum vă mai ocupați timpul liber în acea vreme?
Eram înnebunit după teatru, după teatrul radiofonic. Ascultam în fiecare seară, aveam un aparat de radio cu „ochi magic”. Îmi închipuiam decorul, înfățișarea actorilor, locul unde se întâmpla acțiunea. Era extraordinar.
Ați avut pe cineva în familie care să aibă legătură cu teatrul?
Nu, pe nimeni-nimeni.
Care a fost prima interacțiune cu teatrul?
M-am înscris la Școala Populară de Arte, la Regie-Teatru. Cred că paisprezece ani aveam. Trebuia să citești un text la prima vedere, să expui un plan de regie și să reciți o poezie, un monolog.
Pentru ce monolog ați optat?
Pentru unul din Shakespeare! Ce personaj crezi că am ales?
Hamlet?
Nu Hamlet, ci umbra tatălui său. Îl țin minte și-acum. Profesorii m-au întrebat de ce l-am ales fix pe ăsta? L-am ales pentru că acesta mi-a plăcut mie în mod deosebit.
Aveați și o a doua opțiune?
Nu, asta a fost, atât. Am citit integral Hamlet și am ales acest monolog. Eu știu ce m-o fi impresionat? Eram coleg acolo cu un alt viitor actor: Petrică Lupu, de la Teatrul Bulandra. Aveam o profesoară ex-cep-țio-na-lă! Doamna Koffler. Evreică. Se interesa de noi, ce facem, cum stăm, ce face familia, dacă învățăm bine la școală. Ei, uite așa, ăsta a fost începutul pe tărâmul acesta.
De la Școala Populară de Arte ați plecat mai apoi la facultate?
Nu, înainte de a ajunge la facultate, am fost angajat la Teatrul Național din Iași, corp-ansamblu. Se desființează în 1966 Teatrul Evreiesc de Stat din Iași, nu mai țin minte exact motivele. Circulau mai multe variante: ba că nu mai existau spectatori evrei, majoritatea emigraseră în Israel, ba că nu mai erau fonduri. Adevărul cred că este undeva la mijloc. Nu mai aveau nici sală, ce-i drept, mai avea un pic și se prăbușea sala aceea. Am fost la vreo două spectacole ale acestui teatru. Translația se făcea la cască. Țin minte un moment hazliu: un actor de-acolo, Mititelu, intră în scenă și-i spune unui figurant care îl înlocuia pe un altul: ”mă, când intri în scenă, împuști ofițerul neamț!”. Mititelu era ofițerul neamț. În scena respectivă, erau doi ofițeri nemți. Figurantul intră și-l împușcă pe cel din dreapta. De căzut, cade cel din stânga. M-am amuzat copios. Mititelu, un actor foarte bun! A plecat apoi la Baia Mare, a jucat sub regia lui Ciulei în ”Goya- Somnul Rațiunii”.
La Teatrul Național din Iași cum a fost?
Am intrat acolo pentru că o parte dintre actorii Teatrului Evreiesc urmau să fie angajați corp-ansamblu. La vremea aceea, Teatrul Național a pus anunț pentru ocuparea unor posturi de corp-ansamblu. M-am prezentat, am intrat. Aveam 18 ani atunci. Doamna Sorana Coroamă mă ia de-o parte și mă întreabă: ”măi tinere, de ce nu dai tu la facultate, la Institut, la București?”. I-am răspuns că nu știu, că o să mă gândesc la asta.
Am intrat așadar la Teatrul Național din Iași, unde am jucat niște roluri importante. Era o trupă care prezenta spectacole în satele și orășelele din jurul Iașiului.
Care a fost primul rol la Teatrul Național din Iași?
Pepelea, din ”Cuiul lui Pepelea”. A fost o perioadă foarte interesantă. Am jucat și pe scena mare alături de foarte, foarte mari -imenși- actori. Miluță Gheorghiu ar fi unul dintre aceștia, ca să-l amintesc doar pe el.
Ce s-a întâmplat după perioada Iași?
După aceea am intrat la Institutul de Teatru datorită unui alt gigant al teatrului românesc: Constantin Dinulescu. M-a oprit odată pe sală și mi-a spus: ”Bă, tu nu dai la teatru? Se desființează corp-ansamblul!”
În viață și în teatru e bine să spui mulțumesc celui care te-a ajutat și să-i întorci binele pe care ți l-a făcut. Eu îl amintesc mereu pe Constantin Dinulescu. Datorită lui sunt eu astăzi actor profesionist!
Așa că am dat, am intrat între primii trei, cu aceeași medie. Cu Geo Costiniu, Mihai Dinvale și apoi eu. Noi aveam 10, 10 și 9 la Română. Singurul care a avut 10 pe linie a fost Victor Nicolae. Ultimul pe listă, când s-a tras linia, cine crezi că era? Mihai Mălaimare! El a terminat primul, iar noi după el.
Se dădea și examen de Limba și Literatura Română pe atunci?
Da, sigur! Un examen riguros conceput. Dacă luai sub limită, nu intrai.
Ce profesori ați avut la Institut?
George Dem-Loghin, șeful clasei, Dem Rădulescu și Adriana Piteșteanu. Pe mine m-au marcat în primul rând Adriana Piteșteanu și apoi Dem Rădulescu.
Aveți amintiri speciale cu vreunul dintre aceștia?
Primul meu contact cu Adriana Piteșteanu s-a întâmplat la admitere. Când am venit la București, nu voiam să stau la cămin, deasupra Teatrului Bulandra, sala Izvor. La etajul șase puseseră niște saltele și ne-au zis să dormim acolo, care cum poate. Eram 15 într-o sală și nu am dorit asta. L-am întrebat pe portar dacă nu știe pe cineva la care să stau în gazdă. Am ajuns să stau chiar la el, însă după numai o singură noapte am plecat de-acolo pentru că avea ploșnițe. Banii înapoi nu mi i-a mai dat, în schimb mi-a făcut cunoștință cu unul dintre profesorii de la facultate. Mi-a făcut cunoștință cu Adriana Piteșteanu, care-mi spune: ”bine, hai să te-ascult, tinere!”. Se uita pe geam, eram pe undeva pe la etajul trei, și-mi zice: ”hai, spune!”. În mintea mea mă gândeam deja: ”Măi, ce-o fi cu asta? Nici nu se uită la mine?”. Încep să spun, deodată se întoarce către mine: ”Oprește-te! Altceva, altă poezie! Monolog!”. Aveam ceva din O’Neill, ”Lungul drum al zilei către noapte”. ”Spune-mi o frază din el! Stop! Nu-i bine! Îți iei Esop de Figueiredo, până mâine îl înveți!”. Eu, speriat de întinderea textului, am întrebat-o cum o să pot învăța eu atâta text până mâine? ”Dacă vrei să fii actor, până mâine îl înveți!”. Și l-am învățat.
Destul de interesant, aveam la mine o scrisoare scrisă de Miluță Gheorghiu, pentru domnul pro-rector, pe care voiam să i-o înmânez. I-am cerut părerea cu privire la acest aspect doamnei Piteșteanu, care mi-a zis că: ”dacă vrei să intri, ar fi mai bine să nu i-o dai”. Nu i-am mai dat-o.
Ce s-a întâmplat apoi?
Am intrat la facultate, în timpul semestrului doi din anul doi, moare Miluță Gheorghiu, intră George Dem-Loghin în clasă și-mi spune:”Ce faci, că ți-a murit maestrul?”. Habar n-aveam de știri pe vremea aia, nu eram atât de ”informați” ca acum. Aveam un difuzor în camera de la cămin, cam asta era singura sursă. Eu am profitat de ocazie și i-am dat atunci scrisoarea pe care o scrisese Miluță Gheorghiu pentru mine. A decis s-o citim împreună cu toată lumea. I-o dau, o desface, apoi începe să râdă.
”Dragă Dem, îți trimit un băiet inimos! Dacă are talent să intre, dacă nu, nu!”. În timpul ăsta, la Iași, Miluță le zicea tuturor: ”eu l-am băgat pe Băiatu’ ista la teatru!”
Care a fost impactul Bucureștului asupra dumneavoastră?
Excepțional, excepțional a fost. Când am venit, în 1968-69, am crezut că sunt într-o metropolă apuseană. Nu-mi închipuiam orașul atât de frumos și atât de curat, o curățenie exemplară și o liniște desăvârșită, față de Iași. Era și o perioadă mai tulbure la Iași, trecuseră ceva ani de la război, erau multe case dărăpănate, străzi murdare. Era o atmosferă de oraș provincial. Când mă întorceam în vacanță de la București, mi se părea foarte trist orașul. Însă teatrul era foarte bun. Acum, Bucureștiul a devenit un oraș irespirabil.
Care este sentimentul de a vă fi transpus din rolul studentului în cel al profesorului?
Am fost profesor pentru vreo trei generații, doar. Am renunțat dintr-un simplu motiv. Mi se cerea să-mi dau doctoratul, iar doctorat în artă mi se pare o mare prostie. Cum să-l pui pe Calboreanu să-și dea doctoratul în artă? Sau pe Beligan?
Se mai pune accent pe vorbire, pe dicție, acum?
Din păcate nu, așa cred. E trist și se simte asta pe scenă. Pragul de audibilitate al spectatorului scade din jurul vârstei de douăzeci și cinci de ani. Dacă n-ai rostit corect un cuvânt, ești terminat. Spectatorul nu înțelege. Bun, dar nu numai ăsta este obiectivul cursului de vorbire scenică. Ortoepia, din păcate, nu este cunoscută de majoritatea studenților care au terminat facultățile de artă.
E puțin șocant, nu?
Șocant pentru spectator. Învățăm împreună, până la urmă. Asta le spuneam și studenților. Unii erau ancorați în treaba asta, îmi amintesc că mulți dintre ei veneau la mine și-mi spuneau că mai doresc încă un monolog și-ncă unul. Am avut studenți care acum sunt nume importante în teatrul românesc.
Puteți să-mi dați câteva exemple?
Sigur. Tache Florescu, cu care joc în “Păpușarul”. Un altul, cel care a fost director la Teatrul Mic o scurtă perioadă de timp, Cristi Iacob. Era foarte interesat de acest curs. Și Luana Stoica mi-a fost studentă. Intru odată în clasă, era în anul patru și-ntreb cine dorește să dea concurs la Teatrul Evreiesc? Au început să râdă și să chicotească pe la colțuri.
Din ce cauză? Nu era bine văzut teatrul?
Eu știu, habar n-aveau de Teatrul Evreiesc. Singura care mi-a răspuns a fost Luana, a zis că ea ar vrea să încerce. A dat concurs, a intrat, apoi a jucat roluri foarte importante. Primul ei rol a fost Regina, din spectacolul ”Evreica din Toledo”, pus de Ginel Teodorescu. După un an și ceva majoritatea studenților, care terminaseră între timp, veneau la mine și mă rugau să dea și ei concurs la teatru.
Care era cel mai bun teatru din țară la vremea aceea?
Era o dispută între Teatrul Național din Iași și Teatrul Național din Cluj.
Ați fost actor pe scene importante ale țării: Iași, Botoșani, Sibiu.
Ei, la Iași nu pot să spun că am fost actor-actor, eram corp-ansamblu, pe scena mare a teatrului nu am jucat roluri importante. Acolo am luat legătura cu mari regizori ai teatrului românesc: Crin Teodorescu, Sorana Coroamă și mulți, mulți, alții. Aurel Manea a montat unul dintre primele sale spectacole la Iași, ”Filoctet”, cu Teofil Vâlcu. Figuram și eu pe acolo.
Din 1982, la Teatrul Evreiesc.
Înainte de a ajunge aici am fost repartizat sau mă rog, mi-am ales eu Botoșaniul, pentru că aș fi vrut să revin la Iași, la Teatrul Național. Teofil Vîlcu, directorul teatrului, mi-a cerut transferul. Pe de altă parte, Constantin Dinischiotu, directorul Teatrului din Botoșani mi-a zis: ”nu mă interesează, nu te-am adus eu, aici rămâi! Dumneata, împreună cu Luminița Gheorghiu, cu Radu Panamarenco mergeți cu mine la București!”
Cine v-a cerut la Botoșani, totuși?
Marieta Sadova mi-a zis: ”băiete, vii cu mine la Botoșani, vei juca roluri importante acolo!”. Primul rol în care am fost distribuit la Botoșani era cel al unui personaj de 50 de ani. Eu nu am fost de acord, jucasem toți tații din dramaturgia românească și internațională. Pentru prima dată, aș fi dorit să joc un personaj de vârsta mea. Atunci, doamna Marieta Sadova mi-a dat un sfat foarte important: ”dragă, în teatru și în artă, în general, nu e bine să refuzi nimic!”. Mi-a prins foarte bine, pentru că jucând acel rol, am luat un premiu de interpretare. Un text de I.D. Sîrbu, jucam rolul unui inginer într-un anturaj contemporan.
Există, în cariera dumneavoastră, spectacole care v-au marcat?
Primul spectacol despre care pot să zic că m-a marcat a fost ”Mira”, după un grup de fragmente dramatice scrise de Mihai Eminescu. Ion Olteanu, chemat de către Constantin Dinischiotu la Botoșani să pună o integrală Eminescu, a început cu acest spectacol, ”Mira”. Acest rol a fost piatra de hotar, de căpătâi, a parcursului meu în teatru. Excepțional rol, l-am jucat cu mare pasiune. Ionuț Niculescu, de la Teatrul Național, care făcea cronică dramatică pe vremea aceea, a scris despre mine într-una dintre cronicile sale: ”mergeți să vedeți un viitor mare actor al scenei românești!”
Nu e riscant puțin, la începutul carierei să ai cronici de acest fel?
Nu știu. Da, mi-a plăcut, de ce să mint? Actorul e un copil, îi place să fie apreciat.
Cronici negative au fost?
Sigur că da. Odată am venit în București cu un spectacol pus de Dinischiotu la Botoșani, ”Patima Roșie”, de Mihail Sorbul. Făcea foarte bine distribuția Dinischiotu. Eu eram Rudi, Panamarenco era Șbilț. Rolul feminin, Tofana, era interpretat de una dintre cele mai mari actrițe ale ”Generației 73, I.A.T.C.”, după părerea mea. Despina Marcu, care n-a dat publicului măsura talentului ei, nu a fost în stare să-și expună talentul enorm pe care îl avea, de tragediană.
Ei, am venit la București cu acest spectacol. La cabină, după ce s-a terminat, doamna Deleanu, directoarea Teatrului Giulești, la vremea aceea, actualmente Odeon, i-a felicitat pe toți, mai puțin pe mine. S-a oprit în dreptul meu și mi-a zis: ”Dragă Călugărița, nu am văzut în viața mea un actor mai slab ca dumneata!”.
Care a fost reacția dumneavoastră?
Bineînțeles că am intrat în pământ de rușine. După ani și ani, m-a revăzut la Teatrul din Sibiu, într-un alt spectacol, premieră pe țară, pus de Iulian Vișa- ”Tineri căsătoriți caută cameră”- text scris de Mihail Roscin. Ei, situația a fost un pic diferită, mi-a zis: ”Călugărița, ai fost fenomenal, îmi pare rău pentru ce ți-am spus atunci!”
Ne puteți evoca o amintire amuzantă de la începutul carierei?
Da, eram angajat la Bulandra. Un spectacol ”Valentin și Valentina”, în care jucau Florian Pittiș, Mariana Mihuț. Spectatorii râdeau, în mintea mea deja începusem să cred că sunt foarte bun, că sunt minunat. Pittiș se uita la mine încruntat, nu înțelegeam de ce, gândeam că e invidios. Aflu după aia de ce avusesem eu succesul ăsta fantastic. Soția lui Virgil Ogășanu îmi zice: ”Nae, prohabul!”. Era deschis și un colț al cămășii ieșise din șliț… de-aia râdea toată sala. Pittiș nu a vorbit cu mine o lună după evenimentul ăsta.
”Nu ești profesionist! Nu se poate să vii la spectacol în ultima secundă!”, mi-a zis. Eu avusesem ore la facultate până târziu, am fugit la cantină și apoi la teatru. Avea dreptate. Sigur avea dreptate! La teatru, când ai spectacol, nu vii în ultima clipă.
Care a fost primul rol de la TES?
Primul rol în care am fost distribuit pe această scenă, Berl Aparul, era un spectacol pus de Adrian Lupu, eu fiind tatăl lui Rudi. Intru pe scenă, eu aveam vreo 20-30 de replici de spus în limba idiș. Spun două replici, pe a treia o uit. Mai spun o replică, două, iar uit. Eu mă aflam cu spatele la public, iar ceilalți actori erau înșirați în cerc în fața mea. Îi întrebam din ochi: ”spuneți-mi ceva?!”. Nu puteau să-mi șoptească, nici nu aveam sufleur pe vremea aia. Acest lapsus a durat câteva secunde, dar mie mi se părea o eternitate. În idiș este o expresie-”toib vi di vant”, care înseamnă ”surd ca un perete”. Așa eram eu în acele clipe!
Ce-ați făcut după acest episod?
Am fost la un alt teatru bucureștean și am dat concurs, chiar a doua zi. Directorul Auerbach nu mi-a dat drumul și foarte bine a făcut. Am rămas aici 39 de ani minunați, cu roluri importante și bucuria de a intra în ”Templu” în fiecare zi.
Cu ce alți actori ați intrat la teatru?
Cu Dorina Păunescu, Gelu Apostol, Pușa Balaure. Extraordinari actori, cu toții. Atunci erau 42 de pretendenți la aceste patru posturi. Foarte mulți.
Cum a fost ziua concursului?
Intru eu în teatru și mă duc la Mya Liontescu, secretarul literar. Îi zic că am venit să mă înscriu. ”Târziu, băiete, nu se mai poate!”, îmi răspunde. Am plecat spre foaier, unde îl întâlnesc pe Gelu Apostol. În același timp, urca scările Franz Auerbach, directorul. L-am rugat să mă lase să mă înscriu și eu la concurs. Mă măsoară din priviri, și îi zice Myei, care era în spatele lui: ”Mya, te rog frumos, înscrie-l și pe drăguțul ăsta!”
Deci ați fost la un pas să ratați concursul!
Da! După concurs, seara acasă, mă sună Lucia Maier ca să mă felicite, pentru că intrasem. I-am zis că o să mă mai gândesc dacă vin. Atunci a izbucnit: ”nu se poate, este o măgărie ce vrei să faci dumneata! Ai luat locul unuia care ar fi vrut să vină!!!”
Care sunt cele mai dragi roluri de la Teatrul Evreiesc de Stat?
Au fost multe, foarte multe! Cred că cel de care m-am atașat cel mai mult a fost Gregoire din ”Sonata Kreutzer”, de Iacob Gordin, un dramaturg imens. Am avut niște discuții aici în contradictoriu cu Rudi Rosenfeld, prietenul și colegul meu. El spunea că textul are o temă evreiască, iar eu, că este una universal valabilă. Cred că eu aveam dreptate. Spectacolul l-am jucat în două distribuții: a Soroanei Coroamă, care nu l-a mai terminat, din păcate și în cea a lui Moshe Yassur, un regizor evreu din America.
Un alt rol important a fost cel din ”Blazonul”, rol care pune în valoare ”Actorul”
Și acum, niște întrebări puțin mai tehnice legate de ”meserie”
De profesie, nu de meserie. O profesiune de credință! Dacă nu ai această credință că poți sluji teatrul și publicul, mai bine să te lași. Pe vremuri, Bibanu’ ne spunea că a fost un actor mare, mare de tot, Smoktunovsky, invitat la I.A.T.C. Piersic l-a întrebat ce e talentul? ”Talentul?”- a răspuns și apoi a arătat în sus, spre cer- ”Dumnezeu știe!”
Actoria are mai multă legătură cu talentul, cu instinctul, sau e ceva care se fură pe parcurs? Ori este o combinație?
Talentul îl ai, te naști cu el. Instinctul îl ”furi”, pe parcurs, uitându-te la mari maeștri ai scenei românești. La Iași, stăteam în culise și priveam actorii, era excepțional cum declamau, cum debitau corect textul. Aveau o frazare absolut logică. Dacă eu, ca actor, nu înțeleg ideea textului, cum îl vor înțelege spectatorii?
Cât de important este regizorul într-un spectacol?
Am lucrat cu foarte mulți regizori de-a lungul carierei: Ion Olteanu, Constantin Dinischiotu, Iulian Vișa, Emil Mandric, Soroana Coroamă, Crin Teodorescu, Ginel Teodorescu, Hari Eliad, Alexander Hausvater. Să nu-i uit nici pe tinerii regizori: Andrei Munteanu, Erwin Simsensohn, doi regizori interesanți, care sigur vor fi importanți pentru mișcarea teatrală din România.
Regizorul este important. Am învățat că trebuie să ascult de regizor. Sigur, există o colaborare. Am fost angajat și la Teatrul Bulandra. Ciulei ținea foarte mult la mine. Știi cum dădea indicații Ciulei? Se urca pe scenă și spunea la ureche ce-avea de spus. Eram student, angajat pe post de regizor tehnic, pentru câteva luni. A venit la mine și mi-a spus: ”uite, dragă, ce-ar fi să te mai gândești? Du-te acasă, gândește-te la rol, la mișcarea pe care ar trebui s-o faci!”. A doua zi, la teatru, la repetiții, am făcut o mișcare, probabil din instinct. Ciulei m-a aplaudat, apoi mi-a arătat caietul de regie. Era exact mișcarea pe care o gândise el.
Pe de altă parte, când un regizor îți impune o anumită sarcină în care nu crezi, e puțin mai dificil.
Ați avut situații de genul ăsta?
Sigur că da. Iulian Vișa, la Sibiu. El avea ochelari de cal. Își făcea caietul de regie și nu accepta vreo schimbare. Un alt regizor, Sergiu Savin, mă distribuie împreună cu el într-o tragedie antică. Eu eram Pilade, iar Iulian Vișa era Oreste. Din sală, regizorul îi zice: ”Vișa, fă așa, ca așa te văd eu mai bine!”. Vișa îi răspunde: ”nu vezi, pune-ți ochelari!”. L-am tras de mânecă, i-am amintit că trebuie să asculte regizorul, acum este în altă postură. Din momentul acela, Iulian Vișa și-a schimbat atitudinea față de actori.
Într-un spectacol cu care am luat și premiu, ”Titanic Vals”, jucam pe ofițerul Stamatescu, ultimul rol la Teatrul din Sibiu. Îl rog pe Vișa să mă lase să fac acest rol cum cred eu. Îmi plăcea mult să fac gaguri, poante. Și atunci și acum. Colegii mai în vârstă se uitau la Vișa, mirați, că ”ce face Călugărița pe scenă?” La care regizorul le răspunde: ”lăsați-l, eu i-am zis să facă așa!” Și uite-așa, am luat premiu de interpretare cu acest rol.
Cum vă găsiți echilibrul când lucrați la un rol dificil?
Odată, am citit în revista Urzica un interviu luat unui mare actor, Alexandru Giugaru. Era întrebat cum își face rolul. Răspunsul lui: ”drăguță, de dimineață mă scol, beau un pahar cu lapte, ies afară, iau grăunțele în mână și dau de mâncare la pui. Așa-mi fac eu rolul!” Nu știu cum să-ți răspund la această întrebare. Au fost peste o sută și ceva de roluri, sunt de cincizeci de ani în teatru.
Aveți o vastă experiență în Teatrul Radiofonic și Televiziune
Am avut, am fost voice-over la Televiziune. Acum nu prea se mai face teatru radiofonic. Sau se face dar pe noi, pe cei mai în vârstă, ne-au uitat. Adevărul? S-a schimbat garda la palat. Nu mai sunt regizorii cu care am fost coleg sau care ne cunoșteau. Pe mine nu mă cunosc tinerii regizori.
Cât de important este cuvântul în teatrul radiofonic?
În teatrul radiofonic, cuvântul este foarte important. Transmiți prin viu grai ascultătorului, prin voce- doar prin voce- personajul pe care-l interpretezi.
Care sunt diferențele principale față de scenă?
Este exact la fel, eu nu fac altceva în teatru, pe scenă. Vorbesc la fel, mă comport la fel, gestul îl fac și la radio. Dacă ai vedea cum se manifestă un actor la radio! Este exact ca pe scenă. Trebuie să fii natural, trebuie să fii credibil! Te comporți exact ca personajul pe care îl interpretezi pe scenă.
Tom Stoppard, dramaturg născut în Cehoslovacia, spunea că actorii sunt opusul oamenilor normali. Ce credeți despre asta?
Se poate să aibă dreptate. Sau nu. Și eu tot om sunt, prin venele mele curge tot sânge. Toți suntem clădiți la fel, numai că unii sunt atrași către artă. Uite, am fost coleg de an cu Silviu Purcărete. La cursurile teoretice stăteam împreună, în aceeași bancă. El îmi lua caietul, pentru că el nu avea caiet, și făcea tot felul de desene suprarealiste, era o încântare să vezi ce iese din pixul lui.
Voiam să amintesc de distincțiile pe care le-ați primit. În 2000, Ordinul Național pentru Merit în Grad de Cavaler și recent, Ordinul Național pentru Merit în Grad de Ofițer. O încunare a activității dumneavoastră?
Nu știu.
Nu v-ați bucurat că le-ați primit?
Ei, cum să nu? Sigur că m-am bucurat, mă bucur pentru orice distincție. Când eram elev și primeam premiul 3 sau premiul 15 din coadă, sigur că mă bucuram. Când eram distins cu câte vreun premiu la orice festival, sigur că mă bucuram. Cum să nu te bucuri? Este o recunoaștere, hai să zic, între ghilimele, a ”valorii” pe care o ai.
Păi nu e fix asta? Bănuiesc că nu primește chiar oricine astfel de distincții.
Îți mângâie orgoliul. Dar ce mă bucură cel mai mult este atunci când merg pe stradă și mă recunoaște lumea. La Sibiu, la Botoșani eram cunoscut. Mă recunoșteau domnișoarele, doamnele mai în vârstă, mă recunoșteau domnii, aveam alt statut.
Și aici se întâmplă, mai rar, dar încă mă recunosc spectatorii care m-au văzut la teatru. ”Excepțional, bravo! V-am văzut și fiul! Excepțional și dânsul.”
Într-o zi, mergeam pe stradă și în fața mea un domn zice: ”să trăiți, Maestre!” și-ntinde mâna spre mine. Ridic și eu mâna, el mă ocolește, apoi trece prin dreapta mea. Mă întorc, în spatele meu cine crezi că era? Radu Beligan! Am intrat în pământ de rușine. A doua zi la teatru, el juca ”Băieții de aur”, cu Ion Lucian. Îi spun Meșterului: ”Maestre, știți ce mi-ați făcut ieri? Păi mergeam pe stradă și un domn vine spre mine și-mi spune Maestre, dar de fapt pe dumneavoastră vă saluta.”
”Ei, stai liniștit, mi s-a întâmplat și mie!”- mă liniștește ”Maestrul”.
Pentru că l-ați menționat mai devreme, fiul dumneavoastră, Marius, este coleg cu dumneavoastră la teatru. Cum îl găsiți ca actor?
Marius are umor, carismă și talent. Este un actor chiar mai talentat decât mine, eu așa consider.
Ce vă preocupă pe scenă?
Dacă teatrul e adevărat, dacă actul artistic este adevărat. Sau dacă este ”foarte ok”, cum nu îmi place mie că se spune astăzi. Alăturarea acestor doi termeni, un cuvânt în limba noastră și un barbarism, mă deranjează cel mai tare. ”Foarte bun” nu poți să spui? Nu suport greșelile din punctul de vedere al pronunției, al ortoepiei, în mass-media vorbită, radio, televiziune. Cum pe toți cred că îi deranjează greșelile ortografice apărute într-o publicație oarecare sau chiar pe internet, în mediul on-line.
Cred că e primul semn de respect față de țara în care te-ai născut să o vorbești corect!
Față de limbă! Limba Română s-a format în decursul a câtorva veacuri. Iar noi încercăm acum să o stricăm, din păcate. De ce punem accentul pe prima silabă în frază? Este valabil doar pentru limbile germanice. Un prieten venit din străinătate, din America, era uimit. Limba nu mai sună ca pe vremea când o învăța el.
O întrebare ușor specială, pentru final. Având în vedere toată experiența pe care o aveți, cum se vede teatrul astăzi?
Îmi plac întrebările de genul ăsta. Ești critic de teatru, da? Teatrul poate fi adevărat sau nu. Arta poate fi adevărată sau nu. Mai aud pe câte cineva spunând, ”am văzut un spectacol care aduce noutăți din punct de vedere artistic, din punctul de vedere al regiei, al scenografiei, al interpretării!”. Nu-i adevărat! Lucrurile astea s-au mai făcut și înainte!
Teatrul s-a făcut așa din străvechi timpuri, nimic nou sub soare. Sigur că nu mai putem declama, ca Nottara. Suntem în pas cu timpurile, nu cu moda, lucru care mă deranjează puțin. Recunosc însă că trebuie să înveți mereu, să te adaptezi.