Pe Mircea Drîmbăreanu îl cunoșteam de acum vreo 5-6 ani, din spectacolele Teatrului Evreiesc de Stat, la care participam cu religiozitate. A, da! Și din serialul ăla dubios de pe PrimaTv, în care juca rolul unui interlop. Un actor deosebit, fără doar și poate.
Imaginați-vă bucuria de a-i lua un interviu, ani mai târziu, în calitate de coleg și de prieten, îmi permit să adaug.
-Bună ziua, Mircea! Mulțumesc pentru că ai acceptat să-mi acorzi acest interviu!
-Salut, Alex! Cu mare drag îți transmit aceste gânduri!
-O să începem ușor banal și previzibil, cu o întrebare pe care cred că ai mai auzit-o de atâtea ori până acum. Cum a fost copilăria ta? Ai avut o copilărie frumoasă?
– Copilăria…da…până pe la 11 ani. După 11 ani a fost mai…
-Ce s-a întâmplat atunci?
-Au divorțat ai mei. A fost primul șoc pe care l-am primit. L-am luat în plex, copil fiind. Eu am copilărit mult. Și-acum, la o adică, sunt în adolescență. De fapt, de-abia termin adolescența. Am terminat adolescența, mi-au dat tuleii. Ăla a fost primul șoc și mi-am revenit destul de greu. Noroc cu maică-mea! Nu pot să spun că taică-miu nu m-a iubit. Am simțit foarte nasol lipsa lui, cu toate că venea la 2-3 zile să mă vadă. Erau alte vremuri, alte generații. În spațiul ăla se întâmplau altfel lucrurile. Vorbim totuși, despre 1981.
-Se spune că această perioadă este una dintre cele mai importante în dezvoltarea ulterioară a unui copil.
-Da, să știi că astea nu sunt șabloane! Un copil, dacă aluatul nu stă la dospit, dacă nu stă bine, dacă nu sunt ingredientele bune, nu e bună nici pâinea. Sau e bună, dar zici după că parcă n-are sare sau e prea tare. Ailaltă ține vreo 4-5 zile, asta, a doua zi se strică…
-Lipsa unui model masculin din viața unui copil…
-Mai ales la băieți! La fete, care vor fi viitoare femei și mame, e altă structură. Altă construcție. Pe când la noi…e mai complicat. Dar nu mi-a lipsit nimic, mâncam Toblerone. Ce să zic? Am fost privilegiat din unele puncte de vedere.
-Din ce puncte?
-Păi….nu-mi lipsea nimic…începând din 1983…ba nu! Chiar și înainte! Mă îmbrăcam numai din America. Bunică-mea stătea 6 luni aici, 6 luni acolo. Dar știi? Poți să ai orice. Mi-a lipsit enorm să-mi spună taică-miu ”noapte bună!” și ”bună dimineața!” Așa cum, în momentul ăsta, nu pot să spun nici eu băiatului meu, fetei mele, copiilor mei….. nu pot să le spun ”noapte bună!” și ”bună dimineața!”. Adică le spun, dar nu-mi mai răspund.
-Fascinantă paralela asta. Știi că se spune că repetăm greșelile părinților noștri!
-Nu știu dacă le repetăm sau așa a fost să fie. Mă refer acum strict la mine, nu și la părinți, la bunici, la copiii mei. Eu analizându-mă, realizez că aveam nevoie, culmea…culmea! Aveam nevoie de dușul ăsta rece! Nu mă schimbam! Eu trăiam într-o boemie pe care n-o înțelegeam.
-Cum adică?
-La un moment dat, cred că terminasem facultatea de mult…de vreo 6-7 ani și nu mi-a plăcut niciodată să fiu catalogat, ori încadrat în vreun tipar. Uite, nici acum nu pot să scap de treaba asta cu „bă”, „mă”, „mișto”. Nu pot să scap de ea. Știi? Eu trăiam într-un fel de boemie, dar nu-mi dădeam seama, nu mi-o asumam…
-Poate nu o conștientizai.
-Da, cred că da!
-În școală cum a fost?
-În școală a fost bine. Clasele 1-4 am luat numai Premiul 1. Țin minte că am vrut să scriu cu stânga. Și învățătoarea i-a spus mamei mele că eu sub nicio formă nu am voie să scriu cu stânga. Numai cu dreapta! Și nu m-au lăsat să scriu. Acum sunt ambidextru. În liceu, mai glumeam cu profesorii, că mă doare mâna, că am dureri de carpiene, că nu mai pot, că trebuie să scriu cu stânga. A fost frumos, perioada claselor 1-4 a fost frumos.
-Care erau materiile tale preferate?
-Educație Fizică, evident! A, da și Muzică. Fizica mi-a plăcut, Matematica nu. Eu sunt Vărsător și nu prea am răbdare. Mă plictisesc repede de orice! Eram conștient totuși că era simplu la Mate. Unu plus unu egal doi.
-Și pe mine m-au pierdut printr-a opta. În clasa a 11-a, la limite am mai recuperat, dar în rest…eram bâtă la mate. Nu mi-a plăcut de nicio culoare.
-Mi-au mai plăcut Fizica, Istoria, Româna…normal că-ți place Limba pe care o ai la purtător, nu?
-Cred că ține și de profesor!
-Am avut un profesor… diriginte în liceu. Un om fabulos! Un om minunat, un om absolut minunat! Era ceva…
-Unde ai făcut liceul?
-Liceul Industrial Nr. 27. Am vrut mai întâi să mă duc la Caragiale. Și mă sfătuiam cu prietenii, cu cunoștințele…Eu stăteam în Berceni, pe Bulevardul Metalurgiei. În anii ăia, ca să ajungi la Caragiale, era excursie, direct! Și-atunci am zis- ia stai puțin, dacă încep cursurile la ora 8, înseamnă că trebuie să mă trezesc la 6 și ceva…până mănânc, până mă spăl…a, nuuuuuu, Bobiță, mergem aici, cu Colea Răutu, frumos, la 3 minute de casă!
-Ajungeai imediat, cred!
-E, dar de unde? Evident că întârziam! Profesorii spuneau: Drîmbăreanu întârzie, săracul, că el stă departe, stă în Militari… și na, eu întârziam, ce să fac?
-Spune-mi mai multe despre diriginte, despre cum era el?
-Era o minune de om. Se implica total, îl interesau nuanțele, ca tu să-ți asumi textul pe care-l citeai, nu doar să reciți mecanic poezia aia. Insista pe ideea înțelegerii textului, indiferent de natura lui-proză, poezie. Îmi amintesc și de o trăsătură fizică, era miop, dar nimeni, absolut nimeni, nu îndrăznea ori nu-și permitea să facă glume pe seama asta, tocmai datorită faptului că era un om încântător. Avea o vorbă dirigintele meu-”Ce nație a dracului, bă, ce nație a dracului!”
-Și alți profesori?
-Îl imitam foarte bine pe profesorul de Educație Fizică, pe celebrul profesor Felix Pascal. Îl imitam așa de bine, încât nici colegii mei nu-și dădeau seama cine-i cine! O singură dată m-a prins…n-a mai rezistat săracul. Știa că eu îl imit. M-a prins și mi-a dat vreo două scatoalce…Aveam și încă mai am o ureche muzicală incredibilă.
-Îți plăcea să citești mult?
-Nu, nu citeam foarte mult.
-Era și perioada aia, mă gândesc, când nu era permis chiar orice?
-Mă, nu cred…cred că astea-s mituri. Existau cărți! Toți marii autori erau traduși! 80-90% erau traduși! Nu putem să comparăm 2019 cu ce era atunci! Cum era și cu literatura de sertar. La Revoluție, au fost mulți poeți, mulți autori, care spuneau că au pe la sertar.
-Ai avut momente grele sau marcante de-a lungul vieții?
-Am trecut prin niște momente odioase, prin niște momente grele. Cum a fost cel cu divorțul, când maică-mea a crezut că am ceva la ”computer”. Mi-a făcut toate testele, a rezultat că sunt ok, că n-am nimic. Viața a trecut pe lângă mine, iar eu le-am luat pe toate frontal…
-La câți ani te-ai căsătorit?
-La 36 de ani…ba nu, la 37. Intrasem într-o vrie, pentru că am fost foarte ușor influențabil. Asta, așa, ca să caut o scuză a acestui fapt. Poate ține și de educație. Dacă ai o educație aleasă, de bun-simț…
-Când ai știu că vrei să te faci actor?
–Într-a 10-a eram conștient că mă voi face actor. Aveam și actori în familie, știam cu ce se mănâncă meseria asta, cum se ține lingura, cum te ștergi.
-Și ce sfaturi ți-au dat?
-Să NU mă fac actor, sub nicio formă! Unchiul meu era actor. E încă actor. Fugit în America…prin ’79.
-Păi de ce?
-Mi-a spus că nu e problema de talent, că o să fiu mai bun ca el. Dar firea mea, felul meu de a fi…acolo te calcă-n picioare, te calcă pe cap și nu se uită, trec mai departe. ”Nu știu dac-o să reziști tu la așa ceva.”, așa mi-a zis.
-Dar tu ai vrut totuși să faci asta…
-Am și spus la un moment dat că dacă vreau să fac ceva cu toată ființa mea…asta vreau să fac.
-N-ai avut plan B sau alternative?
-Nu. Sau de fapt, știi care era alternativa? America! Să plec atunci în America!
-Și regreți acum?
-Da! (râde) Ăsta cred că e singurul regret pe care-l am.
-Și ce-ai fi făcut acolo?
-M-aș fi descurcat, cu siguranță! N-aș fi fost actor acolo. Îmi pare rău acum. Aș fi putut chiar să râmân în Canada.
-Ce voiau părinții să te faci?
-Tatăl meu a insistat să mă fac medic. El a fost colonel de aviație. Și mama profesoară de franceză.
-Interesant!
-Da, eu chiar nu-i înțeleg pe cei care fac un titlu de glorie din meseriile părinților lor, ca de exemplu- tata a fost strungar, sculer-matrițer…și se bat cu pumnu-n piept pe tema asta. Oricum, eu respect pe toată lumea. Pe toți îi respect. Orice. Cred că se datorează creșterii mele.
-Nu prea te poți încadra într-un șablon…
-Da, am fost foarte atipic din foarte multe puncte de vedere. Dacă-i faci, așa, o analiză lui Drîmbăreanu…sunt și simplu și complicat. Unde mai pui că mai am și AB4 Negativ, grupă de extraterestru!
-Ce te supără la societatea actuală?
-Ce mă deranjează acum cel mai mult este că nu mai există în primul rând repere. Scara Valorii? Onoare, Cuvânt? Dac-ar trăi Ionescu acum, Caragiale…nu le-ar sta mânuța!
-O perspectivă globală, nu?
-Da, eu aici nu m-am referit la breasla mea, eu m-am referit la societate, ca general. România pe de-a-ntregul.
-Cum ai ajuns la UNATC? Îți amintești? Cum a fost examenul de admitere?
-Da, normal! Eu am terminat liceul în 88. În 88…a tras taică-miu de mine să dau la Medicină…dar eu și Chimia aia…nu eram buni prieteni…
-Și tu ce i-ai zis?
-Eu? Nu! Nu acum! Iar el mi-a spus:” bine, atunci dă la ASE!” Tata avea planul A, B, C…până la litera E, cel puțin.
-Ai dat la ASE?!?
-Mi s-a pus un meditator, eu fiind un tip inteligent, bine mobilat la mansardă-IKEA direct. Am făcut meditații la economie politică, am dat la ASE.
-Cum a fost examenul acolo?
-Prima probă a fost cea de geografie. Începe examenul de Geografie. Subiect: Câmpia de Vest.
-Și care era planul? Ce aveai de făcut?
-Te gândeai mătăluță, viitorul student, orașe mari, industrie agricultură..
-Știai ceva?
-Drîmbăreanu ce-a făcut? Câmpia de Vest? A, da? Bine… Galați, Brăila, Iași…hai să băgăm, atunci! Și la un moment dat simt eu în spate un profesor. Se uita la mine. Printre dinți îmi zice- vezi că scrii despre Câmpia de Est, nu despre cea de Vest. Cu Matematica am avut atunci ceva probleme. Acum nu mai am. E frumoasă. E logică, ba are și poezie dacă stai să te gândești! Am picat cu o notă de n-o mai pomenesc acum.
-Tatăl tău ce ți-a zis?
-Te duci în Armată…
-În Armată?
-În Armată! Păi stagiu militar, nu?
Păi ce să caut eu în Armată? Tu ești colonel de aviație! El avea un văr în Armată, eu eram perplex- o să râdă toți de mine, ce să fac eu acolo? N-a vrut sub nicio formă să mă lase să chiulesc. Tata era un om foarte corect. Foarte corect!
-Care e cea mai tare chestie pe care ți-o amintești din Armată?
– Îmi amintesc o chestie fabuloasă. Trageri. Craiova!
-La ce secție ai fost?
-Nu, asta cu secții e la UNATC, la actorie! La ce armă, poate?
-Da, dacă n-am făcut-o, ce vrei, acum? Rectific: La ce armă?
-Regiment de infantenerie mecanizat….ahhmm ”iepuraș de câmp”. Așa se spunea atunci. Acum nu știu cum i se mai spune! Unul dintre cele mai mari regimente din țară. La Craiova! Și mă duc eu acolo…evident că am fost singurul care a venit de două ori acasă până în jurământ! Ceea ce era interzis total. Până-n jurământ nu plecai, sub nicio formă!
-Și cum a fost?
-De-acum eram viitor actor…sau viitor candidat la actorie… am început cu plânsete: ”Tată, eu nu mai pot! Mi-e dor de tine, de mama!”
-Ai reușit să-l sensibilizezi?
-Da, să știi! Colonel, colonel, dar la astea nu rezista. Cei de-acolo se purtau foarte bine cu mine, știau pe cine am în spate și nu prea aveam probleme…Dar nici nu voiam să-l fac de râs, adică nu-ți imagina că făceam ce voiam eu pe-acolo. Hai să revin la povestea aia. Tragere de noapte. În poligon, în afara Craiovei, la 9 km, echipați de luptă, cu tot ce trebuia…
-Și acolo?
-Mă tot rugam de Sergentul Major să mă lase să trag. M-a lăsat. Și am tras, cu martori, 19 fb-uri. Adică am tras pentru mine și pentru 18 camarazi de-ai mei. Ăia de-acolo au zis că n-au văzut așa ceva în viața lor. Eu ne-trăgând până atunci decât de vreo două ori, vreo zece gloanțe. Toți se mirau, toți își dădeau coate, că se vede că sunt băiat de ofițer, că de-astea, na. De parcă mi-a luat tata pușca și mi-a pus-o în mână să trag!
-Și la Revoluție?
-Am venit în București, a venit halimaua din Decembrie, cum spunea unul dintre ce mai mari profesori de vorbire scenică, Nicolae Gafton. Era să fiu împușcat la înghesuiala din Decembrie. Eram în București. Îl luaseră și pe frati-miu în armată. Atunci, în 89. Chiar citisem un articol despre numărul imens de cartușe trase. Erau mii de soldați care munceau pe câmpurile patriei. La vreo 3 zile după ce s-a dat alarma, eu cu încă 6 soldați, am primit lăzi de cărtușe. Zeci de mii de cartușe. 20 de cartușe le-am dus acasă. Să le am amintire, acolo. Revelion 89-90, ne strânge căpitanul- ”știți că e alarmă de război, cine pleacă dezertor direct, pușcărie, să n-aveți senzația că scăpați cumva. La noapte e Revelionul, nu plecați nicăieri!”. Aveam 19 ani atunci.
Vorbisem cu un prieten, să ne vedem la ora 9:00. Se face 8:00, 8:30, 8:45, eu fierbeam, ăsta stătea acolo. La 10 fără 10, de-abia, am putut să ies din unitate. În 20 de minute am fost la el. Am făcut duș, am mers la el și la soția lui, ne-am uitat la program. Dimineața, nu știam pe la cât să mă duc. Era cam 6 dimineața. Era greu să intri în unitate. Nu puteam intra pe jos, trebuia să intru pe acoperisul blocului, dintr-o scară în alta. Coborai frumos la etajul 9 și, na, de-acolo…Dar în seara aia, ce crezi? Comandantul de companie, nu știu ce-a făcut, ce n-a făcut, dar s-a închis de tot robinetul.
-Cum adică?
-Te duceai pe terasă, coborai. Cioc, cioc. De partea cealaltă a ușii- ”stai că trag!” Și aud cum armează arma. Bă, idiotule, sunt eu, Drîmbareanu, ești nebun? ”Stai că trag! Parola!”. Ei schimbau parola la fiecare schimb. De unde să știu eu parola? Bă, nu auzi? Sunt colonelul, deschide că te bat de te nenorocesc! A vrut să tragă. Dacă eu mai încercam o dată, ăla trăgea.
-Ți-a trecut glonțul pe la ureche…literalmente.
-E, ce-am făcut? De la etajul 8 am coborât pe balcoane până la etajul 6. Ajung în ușa balconului, ciocăn, el nu înțelegea cum am ajuns acolo, era total buimac.
-Wow!
-Da. Și-am mai avut una tare tot în armată. Eram la instrucție, în Petre Ispirescu. Și-a venit o doamnă, că rămăsese cu mortu-n casă, închis pe dinăuntru. Că să mă urc pe balcoane și să sparg geamul și să-i deschid…Păi da, n-am fost eu?
De la etajul 4 trebuia să cobor la 3. Trebuia să te ții bine de alea pe-acolo, de bare, am coborât în balcon, am spart geamul, am fugit repede să nu dau ochii cu mortul, că mi-era frică rău. Dar am izbândit până la urmă. I-am deschis ușa.
-Hai să vorbim acum despre UNATC sau ATF, cum se intitula atunci.
-Pe vremea aia te pregăteai un an pentru admitere la ATF. M-am pregătit cu doamna Dina Cocea și cu doamna Marela Jugănaru.
-La examen cum a fost? Ai intrat din prima?
-Da! Al nouălea din douăzeci și cinci. La jumatea plutonului. Am fost 5 pe loc. Am fost 125 la admitere. Nu a fost chiar lejer. Monolog, poezie, povestire, canto, improvizație, limba și literatura română…ăsta din urmă era scris.
Bine, atunci se făcea și școală. Când terminai 12 clase, știai ceva! Mă, știai ceva! Deschideai gura…și chiar și cel mai idiot..o frază tot spunea…solidă, coerentă! Acum…
-Copiii din generația actuală au prea multe materii?
-Eu nu i-am prins pe ai mei la școală și nu am văzut. Dar am văzut niște probleme
de clasa a 3-a, de-ți trebuie Harvardul să le rezolvi.
-Spune-mi mai multe despre domnul profesor. Cel cu ”halimaua din Decembrie”
-Păi el a făcut toate vocile, cine a trecut prin mâna domnului profesor Gafton, a ajuns bine. Evident, trebuia să ai și ceva de-acasă, de la mămica și tăticul. Cursurile cu domnul Gafton erau incredibile. Am avut restanță și-n anul 1, și-n anul doi. Era foarte sever. Cânta, avea și o voce superbă. În Anul 1, în prima săptămână, avea un aparat și vrea să vadă cum mișcă studentul biluța de-acolo. Și-am fost doar 3 studenți care au mișcat bila aia, printre care și eu. La terminarea facultății o mișcau toți.
-Tu la ce clasă ai fost?
-La doamna Olga (Tudorache) și la domnul Pintea. M-au iubit enorm, amândoi. Eram singurul din grupă care ieșea din clasă când avea chef. O singură dată a întrebat cineva- ”dar Drîmbăreanu de ce iese?” ”C-așa vreau eu!”, zicea doamna Olga.
Pe de altă parte, nici nu îndrăzneai să întârzii la doamna Olga..la fără un minut rupeai ușa.
Și domnul Pintea m-a iubit enorm. Mi-a permis să-i spun Adrian încă din anul 3. Mi-a zis- ”Mircione, tu zi-mi Adrian!”.
-Din ce cauză sau datorită cărui fapt te-a lăsat să-l tutuiești?
-Unul dintre motive a fost, cred eu, că eram un student bun. Am două repere în facultate. Caragiale și Shakespeare. La Caragiale doamna Olga a stat 7 sau 8 ore la discuții. Până seara erau discuții. Ce meciuri erau acolo, ce polițe se plăteau! A fost singura dată când am văzut-o pe doamna Olga plângând. Numai 5 au luat examenul- restul…nu. Mie-mi dădea cu virgulă. Erau bucăți de câte 2. Ăștia care scăpasem deja, ne întrebam de ce am scăpat doar noi de Shakespeare. Și restul nu?
-Și al doilea reper?
-Al doilea examen care mi-a rămas în suflet a fost cel din Caragiale. Eu am jucat Cetățeanul și Cațavencu. Lectură Cetățeanul. În primele 3 zile, râdea doamna Olga, râdeau ăștia, de se prăpădeau. Dintr-a patra zi, s-au redus motoarele. Se face bucata, se dă examenul. Vine profesorul- Popescu excepțional, celălat foarte bine, Drîmbăreanu corect. Când am auzit ”corect”, am înlemnit. De la foarte bun, la corect. Peste câteva zile, vine doamna Olga și zice că trebuie să se mai dea o dată examenul.
Am păstrat ce mi-a zis doamna Olga să păstrez. Bucata aia a mea dura inițial 6 minute. A ținut 17, până la urmă. S-a râs la fiecare replică. Eram anul 2. Doamna Olga, după examen- ”examenul a fost până la dement și după dement. Noapte bună, Cațavencu a fost genial.” Eu eram dementul, adică.
Am avut o colegă la noi aici în teatru. E o mare actriță și va avea o mare carieră..are deja o mare carieră, de fapt, Alexandra Fasolă. Când am făcut cunoștință- ea mi-a zis că mă știa deja din școală. S-a dus buhul cu Cetățeanul ăla. Cred că a fost printre cei mai buni Cetățeni din facultate. E foarte frumos să ți se spună asta.
-Un motiv de mare mândrie, cred. Cu ce altceva te mai mândrești din Facultate?
-A, mă mândresc cu treaba asta, și Marcela Motoc știe…Marcela și cu mine am fost prima bucată din prima ediție a Ușilor Deschise de la facultate.
Și ce s-a întâmplat atunci?
-După examenul ăla, a venit cel mai mare critic al nostru, Valentin Silivestru. A venit la mine, omul ăsta de o gentilețe, de o eleganță cum nu mai există azi și zice- ”Domnule Drîmbăreanu, aș dori să vă invit la Festivalul Național de Comedie cu această bucată-jucasem cu Marcela Motoc. Eu nu știam ce să zic, nu mai știu ce-am mai zis, eram emoționat. Apoi mă duc la domnul Pintea să-i spun și lui vestea- ”da, mă, Mircione, vorbim.” E, și ce crezi? nu ne-a lăsat. L-am întrebat la vreo 3 ani după și mi-a zis-”dacă tu te duceai la festivalul ăla cu Motoaca, voi luați premiul 1. Apoi veneați pe-aici și erați deja vedete. Erați voi și ceilalți.” A gândit bine Adrian, chiar dacă atunci am plâns de nervi.
-În afară de cei doi, ce alt profesor care te-a marcat ai mai avut?
-Păi, uite, doamna Sanda Manu făcea Commedia dell’Arte cu toate grupele din ATF. Numai cu dânsa se făcea, cea mai bună profesoară. Un excelent pedagog, un excelent regizor. Eu intrasem de fapt la domnul Albulescu, inițial. Și fix atunci mi-am rupt piciorul stâng, cu care am stat o lună în ghips. Domnul Albulescu mi-a spus să îngheț anul, pentru că aveam să pierd semestrul 1. Am înghețat anul, până la urmă. O lună jumate în ghips, înc-o lună nu am putut să-l mișc. Am intrat deci anul următor.
-Ce colegi de generație ai avut?
-Rona Hartner, Marcela Motoc, Marcelo Cobzariu, Mișu Barangă, Florin Grigoraș…încă îi mai știu pe toți. O grupă excelentă. O spun totuși cu tristețe, din 19 câți am fost, numai doi suntem angajați.
-Tu și Marcela Motoc..la Bulandra, parcă?
-Nu, la Național.
-A, da, așa e.
-Apropo de Bulandra, doamna Cătălina Buzoianu mi-a spus în Anul 3, că mă ia la Bulandra. Cu martori. Verificabil. Din 5 surse, nu din 3, ca la Jurnalism. Eu trebuia să fiu acum la Bulandra, dar să știi că nu-mi pare rău deloc. Eu am vrut să fiu aici, eu am ales să fiu aici.
-Cum se împacă viața de actor cu cea de familie?
-Iarăși ies din tipare. Nu există prostia asta cu viața de artist și viața de familie. Ești același. Nu mă macină roluri, nu am insomnii. Eu creez pe scândură. Asta nu înseamnă că acasă stau câte 4 ore să mă gândesc cum să dau replica. N-ai cum să faci switch-ul ăla infinit. Ești limitat.
-Care crezi că e explicația pentru care mulți dintre actori sunt mai…nonconformiști, așa, să le zicem?
-Dedublările astea pe care le facem! Te bagi în niște situații, te bagi în niște stări, n-ai cum să nu o iei puțin… Am colegi care joacă tehnic, îi respect și îi înțeleg. Eu nu pot să joc tehnic. Nici nu aș fi putut să învăț și nici nu aș fi vrut să învăț tehnic, deși uneori e bine să joci tehnic. Am început cu o replică la noi, în TES, o replică aveam…și-mi tremurau picioarele.
-Spune-mi te rog, despre regizori celebri cu care ai colaborat în teatru și în film.
-Primul regizor mare cu care am avut onoarea și plăcerea de a lucra a fost Tompa Gabor, la Teatrul Bulandra, în spectacolul ”Woyzeck”. Eram student în Anul 3. Și-mi aduc aminte că tot pe-atunci, doamna Cătălina Buzoianu mi-a spus: ”la anul te iau în Bulandra!”. Dar am ajuns în altă parte și nu-mi pare rău. Și-apoi am lucrat cu toți regizorii care-au fost în teatrul nostru. De la domnul Gonța, doamna Cătălina…
-La TES de când ființezi artistic?
– Din 97. Peste 3 ani pot să mă pensionez. Glumesc. La noi e cât te ține bateria. Uită-te la colegii noștri- Mihai Ciucă, Dorina Păunescu. Bucurie, bucurie! Pe noi asta ne ține. Dacă ne-ai scos de la sursă, ne-am dus, pa. Nu ne mai bagi în priză, s-a dus…
-Un rol preferat aici?
-Am mai multe. Am jucat niște roluri. Mi-a plăcut mult cel din ”Teibale și demonul ei”. Ulterior, după premieră, mi-am dat seama că trebuie să-l fac pe două voci.
-Cu ce spectacol ai debutat la TES?
-Am început aici cu ”Golem”, un mare spectacol al Cătălinei Buzoianu. M-a băgat în al doilea rol în ”Golem”. Așa cum îmi tremura piciorul pentru o replică din Scripcarul, așa îmi tremura și atunci, în ”Golem”. Scândura e atât de minunată, e atât de important să ai scândură în picior! La noi e ca la sportivi, și cred că o să-mi dai dreptate, Alex.
-În ce sens?
-Te duci la antrenamente, te duci și la competiții. Stai în fața televizorului, mănânci pizza și bei bere, nu merge…în două săptămâni sunt mondialele! La noi la actori, e ca la sportivi. Scândura e minunată! Te rupe în două secunde, de uiți și unde ești, și cine ești, și întrebările alea din anul 1 de facultate.
-Și odată cu experiența se schimbă lucrurile astea?
-A, după 30-40 de ani avem altă relație. Așa sunt construit eu- dacă nu ai emoție și bucurie și respect, fă nene, altceva! Sunt atâtea meserii pe lume! O să-ți dau alt exemplu, cu un regizor și un actor, ambii mari, mari. Nu le dau numele. Și-i zice regizorul actorului- ”Bă, tu ai o problemă! În orice te-aș distribui pe tine, tot față de strungar ai!”
-Foarte interesantă perspectiva asta!
-Dar vrei să-ți spun ceva care o să te facă să rămâi interzis?
-Te rog!
-Îmi pare rău că m-am făcut actor!
-Poftim? Cum așa?
-Nu știu. Poate că iubesc atât de mult meseria asta și….
– Spui asta din perspectiva a ceea ce se întâmplă acum?
-Da. E ceva de neimaginat, se rezumă la mizeria în care trăim acum. Nici eu, în bipolaritatea mea, nu pot să trec peste asta. Un alt lucru care mă scoate din sărite este când cineva spune despre mine că m-a făcut la bani. Urăsc treaba asta.
-Îmi place că ai adus în discuție subiectul ăsta, al bipolarității, al depresiei. De obicei, lumea nu prea discută despre el, îl ocolește. De obicei, merg mână-n mână.
-Singura boală irecuperabilă este schizofrenia. Asta cu bipolaritatea e ca o răceală. Acum vreo 3 sferturi din populație e depresivă. Oricum, sunt de părere că trebuie să-ți asumi tot. Tot din trecut. Asta le spun celor care vor să mă asculte. Tot, ca la popă, sau ca la vorbitor, la pușcărie. Trebuie să îți asumi tot din trecut ca să ai o rază în viitor.
-Crezi că ajută stările astea în cariera unui actor?
-Depinde. Eu atunci la divorț am trecut prin niște momente…7 luni de zile să nu vorbească nimeni cu tine. Nimeni! Nimeni, nimeni. Nici colegi, nici familie. Îți zic în vreo 6 limbi străine, că știu. M-a bulversat atunci, că-mi pierd copiii. Ăsta a fost al doilea șoc. M-am simțit ca la 11 ani. Acum nu mă mai poate șoca nimic. Printre puținii care m-au susținut atunci a fost doamna Maia, care a înțeles că trec printr-un moment infernal. Dacă nu m-ar fi susținut, nu ar mai fi avut loc interviul ăsta. Pierdusem tot. Să nu vorbești sute de zile cu nimeni, știi cum e? E odios!
Îți dai seama. Stăteam la etajul 10…După ce-a plecat de-acasă, am avut în fiecare noapte un bărbat care stătea acolo și mă urmărea. Disperare este eufemism. Timp de trei săptămâni a stat acolo, să vadă dacă mă arunc. Pierdusem tot. Nu mai veneam nici în TES. Stăteam și beam toată ziua. Și plângeam. Trebuie să te ferești. Oamenii care n-au nimic de pierdut sunt periculoși. Eu nu mai aveam nimic de pierdut. Nici acum nu mai am!
-Pe de altă parte, dacă n-ai nimic de pierdut, poți fi, totodată, și foarte liber.
-Sigur, da, îți conferă o stare mare de libertate.
-Ți-ai refăcut viața?
-Am întâlnit o femeie minunată acum trei ani care m-a ajutat să mă ridic, așa cum sunt acum. E vorba aia- să nu muști mâna care te hrănește. N-aș putea să fac asta. Dar ține de tine, de fondul genetic. De educație.
-Ce hobby-uri ai?
-Îmi place să pescuiesc foarte mult. Îmi place să fiu doar eu, cu bățul ăla. Singur, fără oameni. Înainte îmi plăcea să pescuiesc și alături de altcineva, înconjurat de lume, acum apreciez mai mult singurătatea, liniștea!
-Ai o activitate foarte vastă, prolifică i-am putea spune, în domeniul cinematografiei!
-Mi-ar fi plăcut să filmez mult mai mult cu regizori români, dar nu a fost să fie. Am avut bucuria de a lucra cu Cătălin Saizescu, cu care sunt prieten, cu Doru Nițescu, cu Nae Mărgineanu…sunt foarte mulți, de fapt.
-Regizori străini?
-Am fost în filmul lui Franco Zeffirelli, culmea. Figurație specială. În ”Callas Forever”. Am fost în cadru cu Jeremy Irons. Fabulos. Am mai avut rolul principal în ultimul film al lui Steven Seagal, ”Contract to kill”. Am mai avut niște apariții în roluri secundare și am fost foarte apreciat de câțiva regizori. Am avut câteva apariții și-n limba franceză.
-Cum se resimte instabilitatea de la nivel macro, al societății, la nivelul artistului?
-E păcat că ce se întâmplă în România în ultimul timp, ne afectează. Pe noi, pe actori. Ca într-o sticlă de băutură de-aia cu bule. Nu trebuie să ne agiți. Că ne ducem și ne și place. Trebuie să ne iei ușor, să nu ne agiți. Tot pământul se duce pe tobogan. Unii se duc cu protecție, cu cască, cu cotiere, genunchiere, alții merg pe pungă. Ca noi. În fund.
-Care e opinia ta despre actorii care se implică în politică?
-Poate o să mă implic și eu, peste trei ani sau când o fi, că nu știi niciodată ce-ți rezervă viitorul. Dar, dacă mă voi implica în politică, voi lăsa actoria. Nu pot și, și. Nu au nicio legătură. Nu au nimic în comun. Trebuie să-mi apăr breasla. Au mai fost alți actori care s-au implicat în politică. Dar nu le-a prea ieșit. Dar nu judec pe nimeni.
Așa începe și romanul lui Fitzgerald, cu descrierea personajului Nick Carraway.
Cel care nu judeca pe nimeni, care găsise secretul unei vieți fericite și al succesului în treaba asta.
-Ce nu-ți place ție la tine?
-Uneori, am avut atitudini de complezență. Ăia în vest, n-au chestia asta. Nu există vrăjeli. Noi, românii, avem senzația că ne pricepem la orice. Or, nu-i așa. Nici buricul pământului nu suntem.
-Hai să ne întoarcem la teatru. Cum ți se pare teatrul de astăzi?
-Acum se fac niște experimente pe care unii le-au făcut acum vreo 40 de ani. Reinventăm roata. Haosul din jurul nostru a pus stăpânire și pe noi, care eram de neatins, eram o castă. Muream de foame, stăteam în frig. Dar, în ciuda tuturor neajunsurilor, eram deasupra fenomenului. Acum…
-Alessandro Barico avea teoria aia a sinusoidei, dacă mă gândesc…
-Păi da, și psihiatrii au chestia aia cu sus, jos, mediu. Cine stă pe mediu e mort. După ce ajungi în vârf, cazi, că n-ai cum să rămâi mult timp acolo. Cazi. Unii cad direct sus.
-Există vreun rol drag ție? Sau unul pe care nu l-ai jucat?
-Da, Richard al III-lea. Dacă ar trăi acum Adrian (Pintea) mi-ar fi dat să joc. Cred că aș face un Richard de senzație, chiar și așa, la 49 de ani.
-Dar dramaturgi preferați?
-Știi de ce nu mai am preferințe? Că revin la haosul ăla. E trist. Noi facem acum ce au făcut aia în anii ‘70. Pe atunci, erau marii profesori. Actorie, teatrologie, peste tot. Bine și acum, sunt colegii mei care au preluat cât au putut… Unii colegi tineri de-ai mei îmi dau speranțe de mai bine. Pe de altă parte, noi n-aveam tablete, Google, Instagram. Na, fiecare generație cu reperele ei.
-Pe final, un cuvânt de încheiere, o vorbă de duh!
–Să fim corecți cu noi înșine, să iubim viața, să fim discreți. Să încercăm cât putem să nu-l bruscăm pe cel de lângă noi. Și să avem încredere în EL. Cam atât.