(fotografii din timpul repetiției de luni, 25 mai)
Mircea Dragoman: ,,Avrush simbolizează omul care încearcă să supraviețuiască într-o lume în care visele sunt sacrificate prea ușor”
Valentin Alexandru – Ce i-ai spune unui spectator care nu cunoaște textul și cum l-ai convinge să vină să vadă spectacolul?
Mircea Dragoman – I-aș spune că este un spectacol care merită văzut nu doar pentru poveste, ci și pentru emoția pe care o transmite. „Abatorul de vise” aduce în fața publicului personaje foarte vii, situații profund umane și momente care rămân cu tine mult timp după ce pleci din sală. În același timp, vorbim despre un spectacol montat într-un teatru de tradiție, un teatru care există încă dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial și care poartă în el o istorie importantă a scenei românești. Cred că publicul simte acest lucru atunci când intră în sală.
V.A. – În fapt, este vorba și despre atmosfera care se creează de cum ai intrat în această sală luminată?
M. D. – Exact. Este și despre atmosfera teatrului, așa cum spui, despre întâlnirea directă cu actorii și despre energia care se creează între scenă și public. Iar echipa spectacolului oferă un nivel ridicat al actului artistic, atât prin interpretare, cât și prin construcția emoțională a întregului univers scenic. Cred că va pleca mai sensibil, poate mai atent la oamenii din jur și la propriile răni interioare. Este genul de spectacol care poate fi tratat ca o experiență umană autentică.
V.A. – Cum este personajul Avrush pentru tine?
M.D. : Avrush este, în opinia mea, reprezentantul unei generații care s-a pierdut între vis și realitate. Este omul care a sperat mult, care probabil a crezut în anumite idealuri, dar care, în timp, a fost măcinat de dezamăgiri, compromisuri și singurătate. Trăiește permanent cu sentimentul că ceva esențial i-a scăpat fără să-și dea seama. Poartă în el o oboseală sufletească foarte mare, dar și o nevoie disperată de sens și de apropiere umană. Cred că mulți oameni se pot regăsi în el tocmai pentru că vorbește despre eșecuri pe care societatea le ascunde de multe ori. Pentru mine, Avrush simbolizează omul care încearcă să supraviețuiască într-o lume în care visele sunt sacrificate prea ușor. Este imaginea unei generații care s-a pierdut, dar care încă mai caută o urmă de lumină.
V.A. – Care este scena care te-a emoționat cel mai mult?
M.D. – Este scena de la finalul spectacolului… Moartea are mai degrabă o dimensiune simbolică și emoțională decât una strict realistă. Privirile, tăcerile și sentimentul de neputință spun mai mult decât orice replică.
Katia Pascariu: ,,E un spectacol pe care publicul de azi îl poate urmări fără să aibă impresia că vede un obiect de muzeu. E un spectacol viu!”
Valentin Alexandru – Spune-mi, te rog, Katia, care ar fi motivul sau motivele pentru care crezi că ar veni cineva la acest spectacol la Teatrul Evreiesc de Stat? O piesă cu un text scris acum o sută de ani într-o cheie modernă crezi că ar fi suficient?!
Katia Pascariu – Cred că sunt mai multe elemente care i-ar putea face curioși pe bucureșteni. În primul rând, limba idiș. S-ar putea ca pentru unele persoane să fie ceva interesant, că poți să vezi un spectacol într-o limbă pe care nu o cunoști, dar care are supratitrare, deci poți să înțelegi textul. Și să auzi o limbă foarte interesantă pe care au vorbit-o mulți oameni pe teritoriul românesc, cu mulți ani în urmă, și care acum e, într-un fel, pe cale de dispariție, dar pe care noi o păstrăm pentru că e importantă nu doar la nivel lingvistic, ci și pentru ce înseamnă cultura recentă a acestei țări. Și cred că, din punctul ăsta de Vedere, ar fi interesant și chiar inedit. Pe de altă parte, e un text, iarăși, care nu s-a mai montat. Deci nu e un text știut.
V.A. – Apropos de text; cât este de ușor să înțelegi textul, concepția regizorală?
K.P. – E ușor de înțeles atât piesa, cât și povestea, firul narativ, ce se întâmplă cu personajele, le înțelegi un pic tipologiile pe care le reprezintă fiecare dintre personaje, care e interacțiunea, care e conflictul. Poți înțelege foarte ușor, deși piesa e scrisă acum o sută de ani. Există un soi de actualitate a piesei. Drama de familie care, din păcate, nu s-a schimbat. Nu s-a schimbat nici conflictul dintre clasele sociale, între persoanele cu bani și cele fără bani, conflictul dintre generații nu s-a schimbat. În general, s-au schimbat doar anumite elemente, dar la bază, din păcate, genul ăsta de conflicte există în continuare. Se poate înțelege foarte bine conținutul, deși este o piesă, cum spuneam, scrisă acum o sută de ani, dar pusă în scenă cu mijloace tehnice și artistice adaptate la ziua de azi. E un spectacol pe care publicul de azi îl poate urmări fără să aibă impresia că vede un obiect de muzeu. E un spectacol viu!
V.A. – Este prima colaborare a ta cu Alexander?
K.P. – Da, atât a mea, cât și a lui cu echipa Teatrului Evreiesc! A mai montat în România, dar nu la București. Îl știam; ne-am mai întâlnit pe la festivaluri, dar nu am mai lucrat împreună. El e mult mai tânăr decât mine și uneori lucrul ăsta poate a fost un avantaj pentru mine, alteori pentru el. A fost o muncă de echipă, nu a fost o interacțiune doar între mine și Alexander.
Mie mi s-a părut că e este un om foarte deschis, un regizor tânăr care respectă experiența celor cu care lucrează, dorințele și nevoile lor. A încercat să rezolve toate întrebările pe care le-am avut. Deci nu e cineva care impună un anumit lucru.
Alexander are un mod contemporan de a face teatru, au fost și lucruri la care nu ne-am mai potrivit pentru că suntem generații diferite, avem experiențe diferite, și cultural, și din alte multe puncte de vedere, dar până la urmă am reușit să găsim acele zone unde să ne intersectăm.
V.A. – Vorbești despre acel compromis care ar fi calea de a veni la mijloc, unii către ceilalți?
K.P. – E foarte interesant: s-a simțit că Alexander are spirit colaborativ, dublat de un spirit de echipă. Cred că este bine atunci când fiecare își vede locul său, regizorul pe al lui și, bineînțeles, actorii pe al lor. Așa cum spuneam, există o diferență între școlile pe care le-am absolvit. El vine cu școala din spațiul german, unde este un alt stil de a face teatru. Acolo, teatrul clasic și cel contemporan se fac un pic diferit, deși beneficiază de aceleași mijloace, o zonă mai expresionistă de a face teatru. Au fost la început multe abordări diferite, dar care pe parcurs s-au armonizat. Deși textul este scris acum o sută de ani poate fi înteles ușor și pentru că regizorul a venit cu mai multe mijloace artistice și teatrale specifice prezentului.
Natalie Ester: ,,Noi nu am fi reușit să ducem la bun sfârșit acest spectacol dacă nu ne-am fi sprijinit unii pe ceilalți”
Valentin Alexandru – Cum percepi textul acestei piese, scris acum o sută de ani?
Natalie Ester – Spectatorii nu vin să vadă piesa, spectatorii vor vedea un spectacol care este făcut după piesă, în vremurile noastre, într-o manieră exclusiv modernă, nouă chiar și pentru noi. A fost un mod de lucru cu care nu am mai avut de-a face până acum. În această montare s-a insistat mai puțin pe realismul psihologic sau pe relațiile dintre personaje, în echilibru cu un impact vizual major. Spectacolul se bazează pe niște elemente pe care nu le pot desluși, defini și nici nu mi-au fost explicate, justificate, argumentate. Am văzut că în 2026 se poartă latexul, iar măștile de cai din latex… sunt prezente. Probabil că există undeva o obsesie care ar fi riscat să fie repetată pentru fiecare personaj și/sau scenă în parte, dar a rămas să fie doar obsesia personajului principal, această disperare de a lupta cu demonii, asta aș putea zice… Sunt foarte multe întrebări la care încă nu am găsit răspuns și nici nu am primit răspuns.
V.A. – Spune-mi, care este scena care te-a emoționat?
N.E. – Nu există. Din punctul meu de vedere, nu există o scenă care să mă fi emoționat.
V.A. – Care crezi tu că este scena sau personajul care „duce spectacolul”, cum se spune?
N.E. – Aș spune un pic altfel: un personaj motor, cel care leagă și ține toată distribuția acestui spectacol, este Andrei Miercure. Slavă Domnului, este un actor desăvârșit! De altfel, distribuția este formată din actori minunați care sunt foarte uniți. Vezi tu, tocmai asta ne-a salvat, prietenia care există între noi. Noi nu am fi reușit să ducem la bun sfârșit acest spectacol dacă nu ne-am fi sprijinit unii pe ceilalți. Andrei se achită cum știe el mai bine față de personajul său, în această viziune regizorală. Andrei e motorul echipei. Vezi tu de ce spun că prietenia ne-a salvat. Am fost puși cu toții în fața unui text pe care nu l-am discutat înainte, o viziune modernă, dar cred că și regizorul a fost pus în aceeași situație.
V.A. – Cum ai perceput colaborarea cu regizorul? Este. de altfel, prima dată când el colaborează cu TES.
N.E. – Mie îmi place foarte mult de Alex ca tânăr, e emancipat și entuziast și e o plăcere să stai cu el de vorbă în afara scenei. Pe scenă… încă nu-l înțeleg sau nu am reușit eu să înțeleg nici ce vrea, nici ce face, nici cum face.
V.A. – Am văzut că faci live din timpul piesei…
N.E. – Pentru că sunt un actor de categorie A, bănuiesc că am fost răsplătită pe măsura talentului și experienței pe care o am în teatru de peste 26 de ani…Cine sunt? Un executant al unor mișcări de cameră care dau un efect vizual în sală. Pot fi cine doriți voi.
V.A. – Cine ai vrea să fii în acest spectacol?
N.E. – În momentul în care intru în scenă și filmez, aș vrea să fiu un mașinist… mi-ar plăcea să fiu un personaj neclar, să nu fiu vizibilă. Am încercat să aflu cine sunt. Cred că sunt un actor care se joacă pur și simplu cu situațiile din scenă ale colegilor.
V.A. – Consideri că modernitatea a învins textul scris acum o sută de ani?
N.E. – Pentru mine, acest spectacol este un paradox. Piesa este piesă, foarte clară, textul este text, scris acum o sută de ani, spectacolul este cu totul altceva. Piesa este un pretext pentru acest spectacol. Vezi tu, amândoi ne putem uita la un lucru, iar la final fiecare înțelege ce vrea sau… ce poate.
Anka Levana: „Dacă este un plus al acestui spectacol, este faptul că acestă piesă ne-a unit”
Valentin Alexandru – Cum ți s-a părut colaborarea cu regizorul? Alexandru are o școală de teatru germană. Ai simțit o altă viziune asupra acestui text?
Anka Levana – Am pornit cumva de la aceeași idee, trebuia să aducem textul cumva în contemporan, pentru că problemele care erau atunci există și acum. Aici mă refer la abuzul din familie, care e și în zilele noastre, nu a dispărut. Pe parcurs ne-am dat seama că da, este o școală diferită și cred că ar trebui să avem respect unii față de alții. Dacă eu îți respect școala ta, modul tău de a vedea lucrurile, viziunea ta, poate ar trebui să respecți la rândul tău școala mea, să nu spui că Stanislavski este învechit și că teatrul psihologic este învechit, pentru că până la urmă tot teatrul psihologic ne salvează atunci când nu există soluții regizorale. Mergem toți în zona noastră de confort. Este o zonă în care noi ne simțim sinceri pe scenă și cred că sinceritatea pe scenă pentru noi este foarte, foarte importantă.
V.A. – Mai devreme, Natalie îmi spunea că a contat foarte mult faptul că voi sunteți prieteni.
A.L. – Da, Nati spunea că, dacă nu eram prieteni între noi și dacă nu ne știam, poate am fi avut o problemă și așa este, are perfectă dreptate. Noi suntem prieteni, adică ținem unii la ceilalți, dar până la acest proiect mie mi se părea că avem cumva estetici diferite. La acest proiect, după prima repetiție, colega Katia a spus că, dacă după repetițiile astea nu vom funcționa ca o trupă închegată, nu vom funcționa deloc. Și fix asta s-a întâmplat. Dacă este un plus al acestui spectacol, este faptul că acest proiect ne-a unit. Și, într-adevăr, am simțit că suntem o trupă, că funcționăm la fel, că simțim la fel, că ne ajutăm, că… nu știu, chiar mi-a plăcut extraordinar de mult această distribuție.
V.A. – Care este pentru tine cea mai importantă scenă a spectacolului și care te-a emoționat? Pe tine, dacă ai fi spectator.
Îmi place scena cu Andrei Miercure care este fratele meu vitreg. Mă rog, nici măcar nu suntem frați. Am exploatat foarte mult treaba asta… De fapt, nu suntem frați. În secret există o iubire între noi. În mod deosebit îmi place foarte mult bucata lui Andrei din final, care mi se pare că se duce un pic spre Cântarea Cântărilor și este foarte poetică și foarte romantică.
V.A. – Toți colegii tăi cu care am vorbit mi-au spus la unison că Andrei este „managerul”, liantul trupei.
A.L. – Da, pentru că, de fapt, titlul original este Hoitul, nu Abatorul de vise, iar hoitul este el. Poveștile se leagă de el, personajele se leagă de el, situațiile se leagă de el.
V.A. – Dacă ar fi să inviți pe cineva la spectacol, ce i-ai spune pentru a-l convinge să vină?
A.L. – Aș invita oameni care să-și spună părerea sinceră despre spectacol. Pentru că sunt foarte curioasă să aflu ce se înțelege și ce nu se înțelege. Noi suntem obișnuiți cu textul, l-am desfăcut de o mie de ori. Noi, actorii, nu mai ai avem capacitatea de a vedea din exterior.
Andrei Miercure: ,,Unele răni nu pot fi vindecate doar prin dorință”
Valentin Alexandru – Care scenă te-a emoționat cel mai mult?
Andrei Miercure – Fără îndoială, scena întâlnirii cu mama naturală. Este momentul în care personajul meu ajunge pentru prima dată în casa ei și descoperă nu doar sărăcia și singurătatea în care trăiește, ci și faptul că este grav bolnavă. Pentru mine, scena aceasta are o încărcătură foarte puternică, pentru că personajul vine cu o nevoie uriașă de afecțiune și de răspunsuri. Își dorește să recupereze ani întregi de absență într-o singură întâlnire.Am mers mai mult pe fragilitate și pe tăcere. Uneori, privirea sau ezitarea spun mai mult decât un monolog. Cred că adevărata emoție a scenei vine tocmai din faptul că personajul speră până în ultima clipă că mama lui îl va accepta.
V.A. – Personajul tău caută să se salveze, caută iubire sau supraviețuire?!
A. M. – Mendl încearcă să se apropie de mama lui cu delicatețe, cu blândețea unui copil care caută să simtă emoția, să-i ofere ajutor, poate fi chiar o formă de iertare. Dar, în locul unei îmbrățișări, primește o respingere rece. Cred că acolo se rupe ceva în interiorul personajului. Înțelege că unele răni nu pot fi vindecate doar prin dorință. Este o situație profund umană. Mulți oameni poartă în ei nevoia de a fi acceptați de propriii părinți. În „Abatorul de vise”, această scenă nu vorbește doar despre o mamă și un fiu, ci despre abandon, vină și imposibilitatea de a repara trecutul.
V.A. – În ce constă actualitatea textului?
A.M. – Cred că actualitatea textului vine tocmai din nevoia fundamentală a omului de a fi acceptat și iubit. Indiferent de epocă, de vârstă sau de condiția socială, fiecare om își dorește să primească măcar un dram de iubire. Nu cred că există cineva care să nu aibă nevoie de compasiune, de apropiere, de afecțiune sinceră. Fiecare spectator se regăsește într-o formă sau alta în poveste. Chiar dacă nu a trăit exact experiențele personajelor, sigur a simțit la un moment dat nevoia de iubire, de validare sau de apropiere umană. Textul rămâne actual pentru că vorbește despre lucruri care nu se schimbă niciodată în oameni.
V.A. –: Ce i-ai spune unui spectator care nu cunoaște textul, cum l-ai convinge să vină să vadă spectacolul?
A. M. – Este o ocazie bună pentru fiecare dintre noi de a putea să ne uităm mai atenți în interiorul nostru. Uneori este nevoie să te uiți mai atent în interiorul tău, să vezi dacă au rămas niște lucruri pe care le-ai putea schimba sau nu. Spectacolul vorbește despre o nevoie universală. „Abatorul de vise” nu este doar despre anumite personaje sau despre un context anume. Este despre golurile pe care oamenii încearcă să le umple toată viața. Despre singurătate, despre abandon, despre nevoia de a fi văzut și acceptat exact așa cum ești.