Valentin Alexandru – Domnule regizor Alexander Hausvater, cum definiți iubirea? Am urmărit multe dintre spectacolele puse în scenă de dumneavoastră și am observat că iubirea ia mereu forme și valențe emoționale diferite.
Alexander Hausvater – Iubirea nu poate fi definită. În clipa în care încerci să o definești, de fapt, o limitezi. Iubirea este mai mare decât orice explicație pe care am putea noi să i-o atribuim. Fiecare dintre noi vine pe lume ca rezultat al iubirii dintre doi oameni, iar primul lucru pe care îl învățăm de la ei este nevoia de a fi iubiți. Una dintre marile drame ale existenței umane este faptul că descoperim, odată cu trecerea timpului, că nu putem fi iubiți permanent și nici de toată lumea. De aici apare această continuă căutare interioară. Omul caută iubirea toată viața. Găsește fragmente din ea, momente, apropieri, emoții sincere, dar are mereu sentimentul că există ceva și mai profund, absolut, încă neatins. Iubirea rămâne, poate, cea mai mare căutare a necunoscutului. Este dorința de a atinge acele stări sufletești pe care încă nu le-am trăit, acele clipe rare în care simțim că depășim limitele obișnuitului și devenim mai aproape de adevărata noastră natură umană. Ceea ce nu avem e mult mai profund, mai important decât ceea ce avem!
V.A. – Asta înseamnă că alergăm toată viața după necunoscut? După o formă de împlinire pe care, poate, nu o atingem niciodată?
A. H. – Viața însăși este o întrebare fără un răspuns definitiv. În momentul în care crezi că ai găsit toate răspunsurile, înseamnă că ai încetat să mai cauți. Omul nu poate ajunge la o împlinire totală, pentru că ființa umană este infinit mai bogată în posibilități, în sensibilitate, în talente și în capacitatea de a iubi decât ceea ce reușește să trăiască într-o singură viață. De aceea cred că fiecare dintre noi are datoria de a căuta permanent iubirea. Nu doar să o aștepte, ci să o provoace, să o creeze în jurul lui, să o ofere mai departe oamenilor. Pentru că iubirea nu ar trebui să existe doar atunci când avem un interes, un scop sau o nevoie. Nu cred că există o împlinire absolută, pentru că ființa umană este infinit mai vastă decât experiențele pe care reușește să le trăiască într-o singură viață. Avem în noi capacități neexplorate, sensibilități pe care nu ajungem niciodată să le cunoaștem pe deplin, iubiri pe care, poate, nici nu avem curajul să le trăim. Omul este mai mare decât propriul său destin și, în același timp, este condamnat să își descopere doar fragmente din ceea ce ar putea deveni. De aceea spun că viața este o continuă căutare. Nu doar a iubirii, ci a unei forme de adevăr interior. Căutăm oameni care să ne înțeleagă, locuri în care să ne simțim acasă, momente în care sufletul să simtă că aparține lumii.
Atunci când avem impresia că atingem pentru câteva clipe acea stare, când credem că am găsit răspunsul, viața ne arată că mai există încă un drum de parcurs. Cred că este datoria fiecăruia dintre noi să caute iubirea și, mai ales, să o provoace. Să creeze în jurul său emoție, apropiere umană, compasiune. Pentru că iubirea nu este doar un sentiment pasiv pe care îl așteptăm de la ceilalți. Ea este și o responsabilitate. Este alegerea de a rămâne deschis către oameni chiar și după dezamăgiri, chiar și după suferințe. Sensul vieții este să nu încetăm niciodată să căutăm. Să rămânem capabili să visăm, să fim vulnerabili, să ne emoționăm și să iubim. Pentru că în clipa în care omul nu mai caută, nu mai speră și nu mai iubește, începe să piardă legătura cu propria lui umanitate.
V.A. – Credeți că Regele Solomon există, într-un fel, în fiecare dintre noi?
A. H. – Solomon este una dintre cele mai fascinante contradicții ale umanității. Pe de o parte, el a scris „Cântarea Cântărilor”, una dintre cele mai profunde și mai sensibile declarații despre iubire create vreodată; pe de altă parte, a fost un rege care a trimis oameni la război, care a cunoscut puterea, conflictul și violența lumii. Dar tocmai această contradicție îl face atât de uman și atât de apropiat de fiecare dintre noi. Vezi tu, noi trăim permanent între lumină și întuneric, între ideal și realitate, între ceea ce visăm și ceea ce reușim să devenim. Fără îndoială, există mereu un contrast între ceea ce gândim și ceea ce facem, între ceea ce simțim și ceea ce avem curajul să exprimăm.
V.A. – Este omul o ființă contradictorie?!
A. H. – Da. Putem iubi profund și, în același timp, putem răni. Putem vorbi despre pace și, totuși, să purtăm războaie. Putem căuta frumusețea și adevărul, dar uneori alegem frica, orgoliul sau tăcerea. Solomon simbolizează tocmai această complexitate a naturii umane. Problema apare atunci când omul crede că este perfect și refuză să își accepte contradicțiile. Eu cred că maturitatea începe în momentul în care înțelegi că nu ești construit doar din certitudini, ci și din fragilitate, confuzie și întrebări… unele dintre ele fără răspuns. Dacă acceptăm acest contrast interior devenim parte din miracolul existenței umane. Pentru că frumusețea omului nu stă în perfecțiune, ci în capacitatea lui de a căuta sens, iubire și adevăr. Înțelepciunea nu înseamnă absența contradicției, ci puterea de a o înțelege și de a trăi cu ea.