TES FEST s-a încheiat acum o săptămână, dar ecourile încă nu s-au stins. Am avut o tolbă plină de impresii și, iată, încă suntem alături de participanții și de spectatorii acestei a XI-a ediții, de dumneavoastră, cei care ne citiți.
Marina Roman – Care sunt motivele de satisfacție cu care închei această ediție a festivalului?
Andrei Munteanu – Cred că adevărata reușită a unui festival nu se măsoară doar în numărul de spectacole sau de spectatori, ci în densitatea invizibilă a întâlnirilor pe care le produce. În aceste zile, am văzut artiști care nu vorbeau aceeași limbă, dar care se înțelegeau perfect pe scenă; am văzut public care nu venea doar să privească, ci să participe afectiv la o experiență comună. Or, într-o lume dominată de monologuri paralele, aceasta este aproape o formă de rezistență culturală. Poate că acesta este motivul cel mai profund de satisfacție: faptul că, după unsprezece ediții, TES FEST nu pare să repete o formulă, ci să-și pună în continuare întrebări. Iar cultura începe exact în momentul în care refuzăm confortul răspunsurilor definitive.
M.R. – Cum reușește Teatrul Evreiesc de Stat să construiască și să mențină parteneriate culturale internaționale atât de puternice?
A.M. – Instituțiile culturale seamănă, într-un anumit sens, cu vechile orașe-port: ele supraviețuiesc nu prin izolare, ci prin circulația ideilor, a limbilor și a sensibilităților. Cred că Teatrul Evreiesc de Stat a înțeles foarte devreme că identitatea nu se conservă prin închidere, ci prin dialog. O cultură care refuză întâlnirea cu alteritatea riscă să devină un obiect de arhivă înainte de a deveni memorie vie. Parteneriatele internaționale nu se construiesc exclusiv prin diplomație culturală sau prin mecanisme administrative – acestea sunt doar infrastructura vizibilă. În realitate, ele se nasc dintr-o formă de încredere intelectuală și afectivă între artiști și instituții care împărtășesc aceeași convingere: că teatrul poate traversa frontiere pe care politica sau istoria le-au făcut, uneori, imposibil de trecut. Teatrul Evreiesc de Stat are, în acest sens, un avantaj profund: poartă în sine memoria unei culturi diasporice, obișnuite să transforme deplasarea într-o formă de continuitate. Există în tradiția evreiască o extraordinară pedagogie a dialogului – poate pentru că identitatea evreiască s-a construit secole întregi între exil și apartenență, între păstrarea rădăcinilor și necesitatea traducerii permanente către ceilalți. De aceea, cred că partenerii internaționali nu vin doar către un teatru, ci către o experiență culturală care are simultan memorie și modernitate. TES nu propune un patrimoniu înghețat, ci o identitate care continuă să se reinventeze fără să-și piardă gravitatea istorică. Iar în lumea culturală contemporană, unde multe instituții confundă actualitatea cu efemerul, această combinație devine extrem de rară. În fond, cele mai solide parteneriate culturale nu sunt contracte între instituții, ci forme de recunoaștere reciprocă între oameni care cred că arta încă poate crea comunitate dincolo de geografie, limbă sau epocă.
M.R. – În ce fel contribuie festivalul la dialogul intercultural și la apropierea dintre comunități?
A.M. – Festivalurile culturale au fost întotdeauna mai mult decât simple succesiuni de spectacole; ele funcționează ca niște teritorii temporare în care diferențele nu dispar, ci învață să coexiste fără anxietate. Cred că adevărata miză a unui festival precum TES FEST este tocmai această suspendare, fie și pentru câteva zile, a reflexului de a privi identitatea ca pe o frontieră rigidă. Dialogul intercultural nu apare automat din simpla prezență a mai multor limbi sau tradiții în același program. Uneori, multiculturalismul contemporan seamănă cu un aeroport: multe culturi coexistă în același spațiu fără să se întâlnească realmente. Teatrul are însă un avantaj unic — el obligă la empatie prin prezență. În fața unei scene, publicul respiră aproape în același ritm, chiar și atunci când vine din istorii foarte diferite. Cred că festivalul contribuie la apropierea dintre comunități tocmai pentru că nu transformă diferența într-un obiect exotic, ci într-o experiență umană recognoscibilă. Când vezi pe scenă povești despre memorie, exil, iubire, frică sau supraviețuire, descoperi că identitățile culturale sunt, în fond, variațiuni diferite ale acelorași întrebări fundamentale. Există și o dimensiune discret politică a unui asemenea festival – nu în sens ideologic, ci civic. Într-o perioadă în care societățile tind să se fragmenteze în comunități care comunică tot mai puțin între ele, simplul fapt de a crea spații comune de emoție și reflecție devine un act de reconstrucție socială. Poate că aceasta este una dintre marile funcții ale teatrului: nu aceea de a oferi răspunsuri definitive, ci de a ne reaminti că omul din fața noastră nu este niciodată reductibil la eticheta unei identități. Iar un festival reușit este acela în care, măcar pentru o seară, oamenii pleacă acasă puțin mai puțin străini unii de alții.
M.R. – Ce moment din program te-a emoționat sau te-a surprins cel mai mult?
A.M. – Momentul în care actorul Avi Hoffman s-a îmbrățișat cu actorul Mircea Rusu după premiera spectacolului „Moartea unui comis voiajor”.
M.R. – După această ediție a TES FEST, care consideri că este cel mai mare risc artistic pe care Teatrul Evreiesc de Stat încă nu și l-a asumat?
A.M. – Instituțiile culturale care rezistă mult timp sunt expuse unei tentații subtile: aceea de a-și transforma propria identitate într-o zonă de confort. Este un paradox aproape inevitabil – succesul poate deveni, uneori, cea mai elegantă formă de conservatorism. Cred că cel mai mare risc artistic pe care Teatrul Evreiesc de Stat încă îl poate asuma este acela de a-și incomoda propriul public fără teama de a-și pierde fidelitatea lui. Un teatru cu memorie puternică riscă, uneori, să devină protector cu propriile sale simboluri, când poate ar trebui să le supună unor întrebări noi, chiar inconfortabile. Nu pentru a fi „modern” cu orice preț – aceasta este una dintre marile vanități ale epocii noastre – ci pentru a testa cât de elastică și cât de vie rămâne propria identitate artistică.
În același timp, cred că există și un risc intelectual mai profund: acela de a aborda teme incomode chiar pentru propria comunitate. Orice cultură matură trebuie să aibă curajul autoanalizei, altfel riscă să transforme memoria în mitologie defensivă. Un teatru devine cu adevărat necesar atunci când încetează să confirme exclusiv ceea ce publicul știe deja despre sine. Iar, uneori, cea mai autentică formă de respect față de tradiție este tocmai curajul de a o pune din nou sub semnul întrebării.
M.R. – Cum evitați ca identitatea evreiască a teatrului să devină o etichetă muzeală și nu o sursă de creație contemporană?
A.M. – Pericolul oricărei identități culturale puternice este acela de a fi transformată, în timp, într-un obiect ceremonial: respectat, protejat și, paradoxal, golit de vitalitate. În momentul în care o cultură începe să fie privită exclusiv prin vitraliul nostalgiei, ea riscă să devină muzeu înainte de a mai putea produce întrebări vii. Cred că Teatrul Evreiesc de Stat evită această capcană tocmai prin faptul că nu tratează identitatea evreiască drept o relicvă, ci drept o formă de interogație continuă. Cultura evreiască are, prin însăși structura ei profundă, o relație organică cu comentariul, reinterpretarea și dezbaterea. Este o cultură care s-a construit mai puțin prin certitudini monolitice și mai mult prin dialog infinit cu propriile texte, propriile traume și propriile contradicții. De aceea, identitatea nu trebuie conservată ca un costum de epocă, ci folosită ca instrument de lectură a prezentului. Memoria Holocaustului, experiența exilului, tema minorității, fragilitatea apartenenței – toate acestea nu sunt doar capitole istorice, ci realități care revin, sub alte forme, în lumea contemporană. Dacă teatrul reușește să vorbească despre ele în limbajul sensibilității actuale, identitatea rămâne vie. Există și o tentație contemporană foarte periculoasă: aceea de a transforma identitățile culturale în simple branduri recognoscibile. Or, teatrul nu poate funcționa ca o strategie de marketing identitar. În clipa în care o instituție începe să repete doar semnele exterioare ale propriei tradiții, fără riscul creației autentice, ea produce folclor instituțional, nu cultură. Cred că soluția stă în păstrarea unei tensiuni fertile între memorie și experiment. Un teatru identitar trebuie să aibă simultan respect pentru trecut și neîncredere față de propriile formule consacrate. Altfel spus, să nu uite niciodată că tradiția nu este cenușa pe care o adorăm, ci focul pe care reușim să-l transmitem mai departe.
M.R. – Care este cea mai mare constrângere care afectează astăzi calitatea artistică a teatrului: finanțarea, birocrația sau lipsa resursei umane?
A.M. – Ar fi comod să aleg una dintre aceste constrângeri și să o transform în explicația universală a tuturor dificultăților culturale. În realitate, teatrul contemporan trăiește într-un sistem de presiuni simultane, iar problema cea mai gravă este poate faptul că ele încep să se normalizeze.
Finanțarea insuficientă produce fragilitate; birocrația produce oboseală; lipsa resursei umane produce discontinuitate. Dar, dincolo de toate acestea, cred că există o constrângere mai subtilă și mai periculoasă: presiunea de a deveni permanent justificabil în termeni de eficiență imediată. Cultura este tot mai des obligată să vorbească limbajul cifrelor, al vizibilității rapide, al impactului măsurabil, ca și cum valoarea artistică ar putea fi evaluată exclusiv prin statistici sau fluxuri de audiență. Or, teatrul funcționează într-un timp diferit de cel al economiei sau al algoritmilor. Uneori, un spectacol important nu produce succes instantaneu, ci schimbă lent sensibilitatea unei generații. Problema este că societatea contemporană are tot mai puțină răbdare pentru procesele lente ale culturii. Birocrația devine nocivă nu doar prin complexitatea ei administrativă, ci prin faptul că începe să consume energia imaginativă a instituțiilor. Există momente în care artiștii ajung să petreacă mai mult timp justificând arta decât făcând-o. Iar aceasta este o inversare aproape kafkiană a sensului unei instituții culturale. În ceea ce privește resursa umană, cred că dificultatea majoră nu este numai lipsa oamenilor, ci precarizarea vocației culturale. Trăim într-o epocă în care profesiile artistice cer tot mai multă rezistență psihologică pentru tot mai puțină stabilitate. Iar când societatea începe să trateze cultura ca pe un lux dispensabil, inevitabil scade și disponibilitatea noilor generații de a-și asuma acest drum. Poate că adevărata întrebare nu este care dintre aceste constrângeri este cea mai gravă, ci dacă societatea contemporană mai este dispusă să accepte că arta are o valoare care nu poate fi redusă la utilitate imediată. În fond, civilizațiile nu sunt judecate după eficiența contabilă a culturii lor, ci după capacitatea de a produce sens, memorie și imaginație colectivă.
M.R. – Dacă bugetul festivalului s-ar dubla anul viitor, care ar fi prima schimbare majoră pe care ai face-o?
A.M. – Paradoxul unui buget mai mare este că el nu garantează automat mai multă libertate artistică. Uneori, instituțiile culturale devin mai prudente exact în momentul în care dispun de resurse mai consistente.
M.R. – Ce direcții de dezvoltare ai în vedere pentru următoarele ediții ale festivalului?
A.M. – Cred că un festival cultural are obligația de a evolua fără a cădea în obsesia noutății permanente. Trăim într-o epocă în care schimbarea este adesea confundată cu progresul, iar instituțiile culturale sunt împinse să se reinventeze atât de repede încât riscă să-și piardă propria continuitate interioară. Pentru mine, dezvoltarea unui festival nu înseamnă schimbarea identității sale, ci aprofundarea ei.
Pentru edițiile viitoare, mi-aș dori ca TES FEST să devină tot mai mult un spațiu al dialogului între memorie și contemporaneitate. Nu doar un loc unde se întâlnesc spectacole, ci unde se întâlnesc moduri diferite de a înțelege fragilitatea lumii în care trăim. Cred că teatrul are astăzi datoria de a recupera complexitatea într-un timp dominat de reacții rapide și de opinii instantanee. O direcție importantă este consolidarea colaborărilor internaționale construite pe creație comună, nu doar pe circulația producțiilor. Mă interesează ideea unor proiecte care să aducă împreună artiști din contexte culturale diferite pentru a construi limbaje noi, chiar cu riscul unor tensiuni fertile. Cultura adevărată nu apare din consens confortabil, ci din confruntarea inteligentă a sensibilităților. În același timp, cred că festivalul trebuie să devină mai permeabil către formele artistice hibride și către noile generații de creatori. Nu pentru a urma moda tehnologică a momentului, ci pentru că limbajele prin care oamenii percep realitatea se schimbă inevitabil. Dacă teatrul refuză să dialogheze cu aceste transformări, riscă să vorbească tot mai frumos unei lumi care nu îl mai ascultă. Mi-aș dori și o dezvoltare a dimensiunii reflexive a festivalului: mai multe conversații, întâlniri, contexte de gândire critică. Un festival important nu produce doar emoție estetică, ci și inteligență colectivă. În fond, cultura nu există doar pentru a consola, ci și pentru a complica fertil felul în care privim realitatea. Poate că aceasta este direcția esențială: păstrarea unei identități suficient de solide încât să nu se teamă de experiment și suficient de vii încât să nu devină autocelebrantă. Un festival trebuie să aibă memorie, dar și curajul de a se pune permanent sub semnul întrebării.
M.R. – Care este întrebarea pe care ai fi vrut să o primești la finalul acestui festival, dar pe care nimeni nu ți-a adresat-o?
A.M. – Poate că întrebarea pe care mi-ar fi plăcut să o aud este aceasta: „Ce mai poate salva teatrul astăzi, într-o lume care pare să-și piardă răbdarea pentru complexitate?”
Pentru că, dincolo de bilanțuri, premiere, invitați internaționali sau statistici de public, aici se află, cred, întrebarea reală care traversează orice festival contemporan. Nu dacă teatrul supraviețuiește instituțional – cultura găsește aproape întotdeauna forme de supraviețuire –, ci dacă el mai poate modifica în profunzime felul în care oamenii se privesc unii pe alții.