Actor, regizor, profesor și unul dintre cei mai importanți promotori ai culturii idiș, Avi Hoffman este o personalitate de referință a teatrului internațional. De-a lungul deceniilor, a urcat pe scene prestigioase din Statele Unite, Canada și Europa, a colaborat cu nume importante ale teatrului internațional și a devenit una dintre cele mai respectate voci ale culturii idiș la nivel mondial. Pentru el, teatrul nu este doar un act artistic, ci și un instrument de păstrare a memoriei colective, de transmitere a valorilor culturale și de construire a unui dialog între generații și comunități. Prezent pentru a șaptea oară la Festivalul Internațional de Teatru Idiș din România, artistul vorbește în acest amplu interviu despre copilăria sa, întâlnirile care i-au marcat destinul, legătura profundă cu România, rolul teatrului în conservarea memoriei culturale și provocările scenei contemporane. Avi Hoffman explică de ce teatrul rămâne una dintre cele mai puternice forme de comunicare umană și de ce dialogul dintre culturi este astăzi mai necesar ca oricând.
Valentin Alexandru – Care este cea mai puternică amintire din copilărie legată de cultură, de teatru? A existat un moment în care ați realizat că teatrul va deveni destinul dumneavoastră?
Avi Hoffman – Am trei astfel de amintiri. Prima datează de când aveam patru ani. Am jucat într-o mică piesă la școala mea idiș, intitulată „Aleph Avrehmel”. Mama a scris textul special pentru mine, iar eu l-am interpretat. Îmi amintesc foarte clar acel moment. Poate aveam cinci ani, dar oricum era o experiență puternică: eram pe scenă, în fața colegilor și profesorilor mei. A doua amintire este de pe când aveam aproximativ șapte sau opt ani. Mama m-a dus să văd spectacolul ”Fiddler on the Roof” („Scripcarul pe acoperiș”) pe Broadway. A fost o experiență care m-a fascinat complet. Cunoșteam deja povestea și ascultasem albumul muzical. Mai târziu, la opt ani, am avut chiar ocazia să interpretez rolul lui Tevye într-o producție pentru copii. Dar cea mai puternică amintire din copilărie este de pe când aveam nouă sau zece ani. Am văzut „Megillah” lui Itzik Manger, avându-l în distribuție pe Mike Burstyn alături de părinții săi, Pesach Burstein și Lillian Lux. Atunci am înțeles că vreau să devin actor.
L-am așteptat pe Mike Burstyn la ieșirea artiștilor și l-am rugat să-mi semneze programul. M-a întrebat: „Ce vrei să devii când vei fi mare?” I-am răspuns: „Vreau să fiu actor, exact ca dumneavoastră.” Atunci el a scris pe programul meu: „Dragă Avi Hoffman, îți doresc o carieră lungă și plină de succes.” Și astăzi păstrez acel program. Mai târziu am avut privilegiul să lucrez alături de Mike Burstyn. Aceasta este cea mai puternică amintire a copilăriei mele și momentul în care am înțeles că teatrul era destinul meu.
V.A. – De ce credeți că tinerii ar trebui să descopere limba și cultura idiș?
A.H. – Dragă Valentin, răspunsul este simplu: fiecare dintre noi ar trebui să își cunoască limba maternă, cultura și istoria. Tinerii, indiferent de etnie sau naționalitate, ar trebui să învețe despre propriile rădăcini. Însă limba și cultura idiș sunt speciale, deoarece această limbă are o vechime de aproximativ o mie de ani, iar cultura idiș a influențat numeroase culturi pe care le cunoaștem astăzi. Consider că este important ca tinerii să înțeleagă cum s-a format lumea în care trăiesc, explorând trecutul și descoperind influențele care au modelat societatea contemporană. De aceea cred că toți tinerii ar trebui să descopere limba și cultura idiș: ele îi pot ajuta să înțeleagă mai bine propria lor cultură și evident, propria lor identitate.
V.A. – Ați afirmat că Teatrul Evreiesc de Stat din România joacă un rol important în dezvoltarea teatrului în limba idiș din Europa și Statele Unite. Ne puteți spune mai multe?
A.H. – Da, așa este. În urmă cu ceva timp am predat la Universitatea din Miami un curs intitulat ,,Teatrul idiș – fundament al culturii moderne”. Teatrul idiș și-a avut originile în România. De aici s-a răspândit în Europa, Israel și Statele Unite, unde a devenit una dintre cele mai puternice forțe culturale între anii 1880 și 1950. La acea vreme nu exista Broadway-ul pe care îl cunoaștem astăzi, nu exista Hollywood-ul, nici industria muzicală sau cea a divertismentului în forma actuală. Multe dintre aceste mari instituții culturale au fost create sau profund influențate de artiști proveniți din teatrul idiș. Prin urmare, teatrul idiș și, în mod special, tradiția începută în România, a devenit unul dintre fundamentele esențiale ale culturii moderne.
V.A. – Ați menționat că este a șaptea oară când participați la TES FEST. Cât iubiți România?
A.H. – Da, iubesc România nespus! România este locul de naștere al destinului meu artistic în teatrul idiș și, așa cum am spus anterior, una dintre sursele fundamentale ale culturii moderne. Îmi plac oamenii, îmi place mâncarea românească, muzica, sunetele, aromele… Totul aici este foarte cald și uman! Îmi place tot ceea ce înseamnă experiența de a fi aici. Sper din toată inima să revin iar și iar. Aștept de fiecare dată cu nerăbdare să vin aici.
V.A. – Simțiți că aparțineți acestei comunități teatrale?
A.H. – Răspunsul este puțin mai complex. La primele șase vizite în România m-am ocupat în principal de propriile proiecte și nu am interacționat foarte mult cu comunitatea teatrală românească. Însă de această dată, lucrând la spectacolul ,,Moartea unui comis-voiajor” alături de actori români, am simțit pentru prima dată că fac cu adevărat parte din această comunitate. Așadar, răspunsul este da, fără îndoială. Simt că aparțin acestei comunități și sper să realizez multe alte producții teatrale împreună cu extraordinarii artiști ai acestui teatru.
V.A. – Ați putea face o comparație între viața culturală din România și cea din Statele Unite?
A.H. – Cultura americană a devenit într-o mare măsură o cultură globală. Filmele, Broadway-ul și muzica produse în Statele Unite sunt cunoscute pretutindeni în lume. În perioada în care mă aflam în România, trupa Metallica a susținut un concert sold-out, ceea ce demonstrează cât de răspândită este influența culturii americane. În ceea ce privește România, din ceea ce am avut ocazia să observ, există un nivel artistic foarte ridicat în teatru, muzică, dans, poezie, literatură și cinematografie.
Iată, un regizor român a câștigat Palme d’Or la Cannes, ceea ce reprezintă o recunoaștere extraordinară. Consider că viața culturală din România și cea din Statele Unite evoluează pe trasee paralele. Cultura americană este, desigur, mai dezvoltată și mai răspândită la nivel mondial. Cultura românească pare să rămână în principal în interiorul granițelor țării, cu excepția filmelor românești remarcabile care încep să fie cunoscute pretutindeni. Poate că într-o zi voi veni să realizez filme în România.
V.A. – Cât de dificil a fost să montați „Moartea unui comis-voiajor” în cadrul acestui festival?
A.H. – Este o operă profundă și complexă din punct de vedere psihologic, scrisă de unul dintre cei mai mari dramaturgi din istoria teatrului, Arthur Miller. Traducerea și adaptarea în limba idiș au fost realizate de unul dintre cele mai importante cupluri artistice ale teatrului idiș, Joseph Buloff și soția sa, Luba Kadison. În ceea ce privește colaborarea cu actorii Teatrului Evreiesc, nu am întâmpinat dificultăți. Dacă am fi avut mai mult timp pentru repetiții și pentru lucrul pe scenă, cu siguranță ar fi fost mai ușor. Totuși, prezentarea acestei piese în idiș nu a fost dificilă. Dimpotrivă, am avut privilegiul de a lucra cu actori excepționali. Toți actorii implicați sunt talentați, dedicați și extraordinari. Au muncit enorm pentru a realiza spectacolul la nivelul pe care mi l-am dorit, într-un timp foarte scurt. Ca regizor, pot spune că atunci când faci ceea ce iubești, nimic nu pare cu adevărat dificil.
V.A. – Ați montat aceeași producție și în Statele Unite. Care sunt diferențele dintre versiunea românească și cea americană?
A.H. – Am montat această producție atât în Statele Unite, cât și în Toronto, Canada. Ce am făcut aici a fost mult mai amplu. În New York și Toronto am folosit o scenografie extrem de simplă: o scenă goală, un ecran video, o masă și patru scaune. Aveam lumini, sunet și proiecții video, dar totul era minimalist. În România totul a fost realizat la un nivel artistic foarte înalt: decorul, sunetul, luminile și costumele au fost impresionante. Din punctul meu de vedere, producția românească a fost mult mai sofisticată și mai spectaculoasă decât cele pe care le-am realizat la New York și Toronto. Așadar, bravo, România!
V.A. – V-ați gândit vreodată să vă mutați în România? Cum comparați România de astăzi cu cea pe care ați descoperit-o acum șapte ani?
A.H. – În realitate, au trecut mai mult de șapte ani. Au existat și anii pandemiei, când festivalul nu s-a desfășurat cu prezență fizică. Cred că prima mea participare a fost în 2016 sau 2017. Dacă m-aș muta în România? Poate, dar nu definitiv. Totuși, mi-ar plăcea să petrec perioade mai lungi aici – trei, patru sau chiar cinci luni pe an, pentru a lucra la diverse proiecte împreună cu Teatrul Evreiesc. Nu cred că aș putea locui permanent în România, deoarece activitatea mea profesională este răspândită în întreaga lume. Însă mi-ar face mare plăcere să petrec mai mult timp aici. În ceea ce privește comparația dintre România de astăzi și cea pe care am cunoscut-o în urmă cu aproximativ zece ani, nu am observat schimbări radicale. Totuși, am remarcat o dezvoltare a infrastructurii și o consolidare a poziției României în cadrul Uniunii Europene. România crește! Cu siguranță va deveni o prezență tot mai puternică în Europa. Mi-ar plăcea chiar să contribui și eu, într-o mică măsură, la această dezvoltare.
V.A. – Poate teatrul să devină un mijloc de conservare a istoriei, în special a limbii și culturii evreiești?
A.H. – Răspunsul este categoric da. Una dintre principalele modalități prin care păstrăm istoria, cultura și limba este arta. Și astăzi se joacă tragediile Greciei antice. Îl citim și îl punem în scenă pe Shakespeare. Multe alte contribuții culturale s-au pierdut în timp, însă marile opere au rămas vii datorită artei. Acest lucru este valabil și pentru cultura evreiască, dar nu numai. Orice cultură și orice limbă trebuie să își conserve memoria și istoria pentru a putea evolua și deveni mai puternice în viitor.
V.A. – Cum vedeți evoluția identității evreiești în lumea contemporană? Ce ați simțit interpretând personaje atât de profund legate de istoria evreiască?
A.H. – Este o întrebare foarte interesantă și nu sunt sigur că am un răspuns perfect. Atunci când interpretez un personaj, fie el legat de istoria evreiască sau nu, încerc înainte de toate să mă conectez profund cu acel personaj. Construirea unui rol este unul dintre cele mai fascinante procese creative pe care le poate experimenta un om. Este comparabilă cu scrierea unei compoziții muzicale sau cu realizarea unei opere de artă. De fiecare dată când creez un nou rol sau revin la unul interpretat anterior, simt aceeași emoție și aceeași bucurie a creației.
V.A. – Credeți că teatrul are puterea de a schimba mentalitățile oamenilor?
A.H. – Cred că asta este menirea lui, dar mai există încă ceva, o condiție necesară: oamenii să intre în sala de teatru cu mintea deschisă. Acum ceva vreme am realizat un spectacol foarte controversat. Mulți dintre spectatori au venit cu opinii deja formate, dar cei care au fost dispuși să asculte și alte perspective cred că au plecat ,,transformați”. Îți dai seama că un spectacol a avut impact atunci când oamenii continuă să vorbească despre el. Dacă ieși din sală și spui doar „a fost frumos”, după care uiți imediat, atunci spectacolul nu a schimbat nimic, chiar dacă poate că te-ai distrat pentru câteva ore. Însă atunci când oamenii pleacă din teatru gândindu-se, discutând, punând întrebări și dorind să se exprime, teatrul își îndeplinește adevărata menire. Teatrul poate schimba mentalități și chiar culturi întregi. În perioada războiului din Vietnam, teatrele americane au început să monteze spectacole despre război, despre soldați și despre sacrificiile lor. Treptat, opinia publică s-a schimbat și conflictul a ajuns să se încheie. Sper ca și astăzi să folosim arta pentru a schimba lumea în bine.
V.A. – Dacă ați putea retrăi o singură zi din viața dumneavoastră, care ar fi aceea și de ce?
A.H. – Valentin, îmi este aproape imposibil să îți răspund la această întrebare. Au existat multe zile extraordinare în viața mea: premiere de spectacole, nașterea copiilor mei și multe alte momente importante din viața mea. Eu vreau să trăiesc ziua de astăzi, ziua de mâine și toate zilele care vor urma (râde). Poate sună a clișeu, dar atât timp cât trăiesc, vreau să trăiesc fiecare zi pe deplin.
V.A. – Despre ce teme ar trebui să vorbească artiștii mai mult în prezent?
A.H. – Este o întrebare complexă. Cred că arta are capacitatea de a comunica direct cu sufletul oamenilor. Artiștii ar trebui să vorbească despre ceea ce se întâmplă în jurul lor și să țină o oglindă în fața societății. Din păcate, există țări în care artiștii sunt pedepsiți pentru acest lucru. În regimurile dictatoriale sau teocratice, precum Coreea de Nord, Rusia ori Iranul, exprimarea liberă poate avea consecințe grave. Într-o democrație însă, artiștii ar trebui să fie liberi să critice problemele societății: rasismul, violența, războiul, bolile, abuzurile de putere.
Unde sunt astăzi scriitori precum George Orwell, care știau să arate societății adevărul despre ea însăși? Dacă nu învățăm din istorie, suntem condamnați să o repetăm. Iar multe dintre problemele pe care le vedem astăzi au fost deja semnalate de mari artiști ai trecutului. Artiștii trebuie să privească atent lumea din jur și să o reflecte în creațiile lor.
V.A. – Ce considerați că îi lipsește teatrului contemporan?
A.H. – Dacă mi-ai fi pus această întrebare acum doi-trei ani, probabil aș fi răspuns diferit. Astăzi, însă, după pandemie, în contextul transformărilor sociale și politice, mulți dramaturgi au început din nou să spună lucruri importante. Vedem autori care privesc societatea cu luciditate și creează opere remarcabile de teatru, muzică etc. Dacă este ceva ce lipsește Broadway-ului, atunci acel lucru este mai puțin comercialism și mai multă artă. Broadway-ul a devenit excesiv de dependent de succesul comercial. Se montează deseori aceleași spectacole și aceleași reluări pentru a atrage turiști și a vinde bilete. În schimb, teatrul contemporan în ansamblu, atât în Statele Unite, cât și în alte țări, traversează o perioadă foarte puternică și continuă să se dezvolte.
V.A. – Cum vedeți viitorul teatrului în următorii douăzeci de ani?
A.H. – Douăzeci de ani reprezintă o perioadă foarte lungă, mai ales într-o epocă în care tehnologia evoluează atât de rapid. Cu toate acestea, cred că tehnologia va contribui la consolidarea teatrului.
Pe măsură ce oamenii petrec tot mai mult timp în fața ecranelor și sunt înconjurați de inteligență artificială și dispozitive digitale, apare o nevoie tot mai mare de contact uman autentic. Pandemia
ne-a arătat cât de important este să fim împreună. Din ce în ce mai mulți oameni caută experiențe reale, iar teatrul oferă exact acest lucru: prezență umană, emoție și comunitate. Cred că teatrul va continua să evolueze. Tehnologia va fi integrată tot mai mult în spectacole, prin proiecții, efecte vizuale și alte mijloace moderne. În același timp, va exista și o mișcare opusă, către simplitate: fără ecrane, fără efecte speciale, fără artificii tehnice. Doar oameni care comunică direct cu alți oameni. Iar de asta avem cel mai mult nevoie: mai multă umanitate în lume!
V.A. – După o carieră atât de lungă și prestigioasă, ce vă inspiră încă să urcați de fiecare dată pe scenă ?
A.H. – În mod surprinzător, răspunsul este că nimic nu s-a schimbat. Motivul pentru care urc pe scenă astăzi este același ca la începutul carierei mele. Am oportunitatea de a atinge sufletul oamenilor.
Acesta este cel mai mare privilegiu pe care îl poate avea un artist. Nu contează dacă în sală se află o persoană, cinci persoane, cinci mii sau zece mii de spectatori.
Am jucat pentru toate aceste tipuri de public. Pentru mine, important este că am ocazia să comunic direct cu sufletul oamenilor. În teatru, această conexiune este imediată și directă. Pentru o oră, două sau chiar mai puțin, ai posibilitatea să faci oamenii să simtă, să gândească, să viseze și să își pună întrebări. Pentru mine, aceasta rămâne cea mai mare sursă de inspirație.
V.A. – Dacă ați putea transmite un singur mesaj tinerilor evrei și neevrei din întreaga lume, care ar fi acela?
A.H. – Mesajul meu este simplu: să ne celebrăm reciproc culturile, să fim mai toleranți. Cred că oamenii neevrei ar trebui să cunoască cultura evreiască, iar evreii ar trebui să cunoască și să aprecieze culturile celorlalți. Totul pornește de la faptul că suntem oameni. Cultura face parte din ceea ce înseamnă să fii om. Așadar, vă îndemn cu tot sufletul: sărbătoriți-vă propria cultură! Vezi tu, în același timp, este normal și necesar să se respecte și cultura celorlalți. Sărbătoriți în fiecare zi umanitatea!
V.A. – Ce ați dori ca publicul român să își amintească cel mai mult despre munca dumneavoastră și despre vizita dumneavoastră aici?
A.H. – Aceasta este o întrebare foarte dificilă. Dacă ar fi să aleg un singur lucru, mi-aș dori ca publicul român să își amintească respectul profund pe care îl port istoriei teatrului idiș din România. Cred că teatrul idiș românesc nu doar că mi-a influențat viața, ci a contribuit la schimbarea lumii. Puțini oameni înțeleg cu adevărat cât de mare a fost impactul teatrului idiș românesc asupra culturii moderne mondiale. Aș vrea ca românii să cunoască mai bine această moștenire și să fie mândri de contribuția țării lor la cultura universală. Iar despre mine, dacă există un singur lucru pe care aș vrea să îl rețină publicul român despre mine, despre activitatea mea și despre vizitele mele repetate aici, acesta este faptul că iubesc România și îi sunt profund recunoscător pentru felul în care a contribuit la transformarea lumii într-un loc mai bun!