Valentin Alexandru – Apropo de iubire și de dăruirea totală a Shulamitei, credeți că anumite stări trebuie căutate în noi înșine sau în ceilalți? Există iubire fără să o căutăm?
Iosif Ion Prunner – Cred că iubirea este una dintre puținele stări cu adevărat naturale ale omului. Ea există în noi înainte să o putem defini și, poate, chiar înainte să învățăm să vorbim despre ea. Problema este că, odată cu trecerea timpului, oamenii complică iubirea, o transformă în posesie, în teamă, în orgoliu sau într-o nevoie de control. Dar iubirea autentică nu are nimic agresiv în ea. Nu este obsesivă și nu este posesivă. Ea trebuie să curgă firesc, asemenea sincerității, asemenea empatiei. Eu asemăn foarte mult iubirea cu imaginea acelui căutător de aur care stă ore întregi și cerne nisipul și piatra, fără să știe dacă va descoperi ceva prețios. Uneori găsește, alteori nu. Esențial este să nu încetăm să căutăm și, mai ales, să rămânem capabili să oferim iubire fără teamă. Pentru că iubirea nu înseamnă doar să primești. Înseamnă și disponibilitatea de a dărui ceva din tine, din timpul tău, din sufletul tău, fără să ceri permanent o recompensă. Noi trebuie să transmitem această stare și, la rândul nostru, să fim pregătiți să o primim atunci când vine către noi.
V.A. – Este prima dumneavoastră colaborare cu Teatrul Evreiesc de Stat?
I.I.P. – Da, este prima mea colaborare cu Teatrul Evreiesc de Stat și mărturisesc că această experiență m-a bucurat profund, atât profesional, cât și uman. Există în acest teatru o energie aparte, o memorie culturală și spirituală care se simte încă din momentul în care intri în sală. Nu este doar un spațiu artistic, este un loc în care istoria, sensibilitatea și emoția se întâlnesc într-un mod foarte special. Pentru mine, una dintre cele mai mari satisfacții a fost faptul că am reușit să aduc pe această scenă niște tineri extraordinari de la Universitatea Națională de Muzică. Sunt tineri de mare valoare, foarte talentați, dar mai ales extrem de muncitori și dedicați. Și cred că este esențial ca un artist tânăr să aibă șansa de a simți încă de la început contactul direct cu scena adevărată, cu publicul, cu emoția unei reprezentații reale. Domnul Florian Costea, un profesor excepțional de cânt coral și dirijat coral, unul dintre dirijorii corali ai Patriarhiei Române, este cel care mi i-a recomandat. Dumnealui are această capacitate extraordinară de a descoperi și de a forma oameni. Iar acești tineri au confirmat pe deplin încrederea pe care a avut-o în ei. Trebuie să vă spun ceva care, sincer, m-a impresionat enorm: niciunul dintre acești copii nu cunoștea limba idiș atunci când am început repetițiile. Vorbim despre o limbă cu o sonoritate și o expresivitate aparte, foarte diferită de ceea ce erau ei obișnuiți să cânte sau să vorbească. Și, totuși, într-un timp foarte scurt, au reușit să învețe nu doar partiturile muzicale, ci și pronunția, ritmul și emoția unei limbi complet noi pentru ei. Au muncit extraordinar de mult. Aproape „la foc continuu”, cum se spune. Au fost zile întregi de repetiții, de corecturi, de reluări, de oboseală și de emoții. Dar tocmai această muncă intensă i-a transformat. Pentru că scena are puterea de a maturiza un artist foarte repede. Înveți disciplina, responsabilitatea, respectul față de colegi și, mai ales, respectul față de public. Cred că experiența aceasta a fost cu atât mai valoroasă cu cât au avut șansa să lucreze cu un regizor excepțional, într-un festival cu notorietate în lumea teatrală internațională. Sunt experiențe care marchează un tânăr artist și care îi pot schimba complet parcursul profesional și uman.
V.A. – Știu că s-au pregătit aproape fără oprire. Tot ceea ce s-a văzut a fost făcut într-un timp foarte scurt. Domnule profesor, cât de important este pentru un viitor artist să primească o șansă?
Iosif Ion Prunner: Este vital. Fără șansă, talentul riscă uneori să rămână ascuns. Noi avem foarte mulți copii extraordinari, foarte mulți tineri talentați, dar ei au nevoie de cineva care să creadă în ei și să le întindă o mână exact la momentul potrivit. Uneori o singură oportunitate poate schimba destinul unui om. Și cred că încă o dată se dovedește că atunci când îți dorești ceva cu adevărat și pui suflet în ceea ce faci, universul începe parcă să lucreze împreună cu tine. Nu există reușită fără muncă, fără sacrificiu și fără pasiune. Dumnezeu îi ajută pe cei care merg înainte cu sinceritate și cu credință în ceea ce fac. Dincolo de talentul și de munca acestor copii, eu cred că există și o formă de har, o formă de binecuvântare. Și iată că, până la urmă, ajungem din nou la iubire. Pentru că acest spectacol este, în esența lui profundă, despre iubire. Despre iubirea dintre oameni, despre iubirea pentru artă, pentru tradiție, pentru memorie și pentru cultura care ne apropie sufletește.
V.A. – Credeți că există întâmplare în viață, în carieră, mai cu seamă?!
I.I.P. – Unii oameni au uneori impresia că totul este întâmplător. Eu nu cred asta. Cred că există un sens în întâlnirile noastre, în încercările prin care trecem, în șansele pe care le primim sau pe care le ratăm. Noi ne rugăm lui Dumnezeu și poate nu înțelegem întotdeauna răspunsurile Lui. Dar, de cele mai multe ori, privind înapoi, descoperim că mâna Lui a fost acolo exact în momentul decisiv. Și mai cred ceva: atunci când lucrurile nu ies așa cum ne-am dorit, nu trebuie să devenim furioși sau să ne pierdem credința. Există o vorbă profundă, care spune că Dumnezeu nu îi dă omului mai mult decât poate duce. Poate că tocmai în momentele dificile învățăm răbdarea, smerenia și adevărata valoare a iubirii. Pentru mine, iubirea și credința nu pot fi separate. Ele se completează una pe cealaltă. Iubirea este forma prin care Dumnezeu lucrează în oameni, iar Dumnezeu este, în esența Lui, iubire.