Marina Roman – Stimate domnule Mark Kovnatsky, în cadrul TES FEST dumneavoastră ați condus o serie de workshopuri de dans și muzică pentru actorii și muzicienii Teatrului Evreiesc de Stat. Ce impresie v-au făcut artiștii noștri?
Mark Kovnatsky – Am fost fascinat de ei toți. Și actorii, și muzicienii au lucrat minunat în aceste zile cât am fost împreună. Vă puteți imagina că, pentru acest concert la care ați asistat („Mark Kovnatsky și prietenii – Idișul este cool!” n.n.), membrii orchestrei nu au avut partituri cu aranjamentul muzical, ci doar linia melodică și nimic altceva?! Tot ce s-a întâmplat pe scenă a fost pură improvizație, expresia unei reacții spontane, ceea ce, de altfel, ne-am și propus. Când directorul Andrei Munteanu m-a invitat să lucrez cu actorii și cu muzicienii teatrului, scopul meu a fost să-i aduc împreună la dansul tradițional idiș, fără clișee, și la arta tradițională a muzicii. Și cred că ei au progresat incredibil în aceste două zile. Fascinant!
M.R. – Dumneavoastră aveți un auz perfect. Ce credeți că este în mod special important pentru un actor care joacă în limba idiș, față de situația în care ar juca în limba maternă?
M.K. – Eu cred că în ambele cazuri – și dacă joacă în idiș, și dacă joacă în limba maternă – cel mai important este să înțeleagă, practic, despre ce este vorba în piesă. Iar asta este valabil și pentru mine, pentru că, deși cânt și eu anumite cântece idiș, sunt, de fapt, instrumentist. Dar pot cânta doar dacă știu exact despre ce este vorba în text. Nu merge să înveți ca un papagal doar cuvintele. Nu este obligatoriu să stăpânești gramatica până la virgulă, până la punct, dar e absolută nevoie să înțelegi despre ce este vorba în fiecare propoziție. Este extrem de important. La fel ca pentru cântăreții de muzică clasică, pentru cântăreții de operă: nu trebuie neapărat să vorbești fluent limba italiană, de exemplu, dar dacă n-ai nicio idee despre ce este vorba într-o arie sau într-un Lied, atunci ești complet pierdut, pentru că nu poți fraza și nu poți pune niciun accent.
De fapt, în zilele noastre, cel mai important pentru noi toți – pentru actorii a căror limbă maternă este idiș sau pentru care idișul este familiar, pentru cântăreți, instrumentiști, poeți – este nu numai să păstrăm această cultură, ci să o păstrăm vie și, pe mai departe, să o dezvoltăm: cu melodii noi, piese de teatru noi, literatură… Să avem și o abordare nouă în ceea ce facem: metode noi, modalități noi de expresie, chiar și mișcări artistice noi. Pentru că, dacă ne-am concentra numai să facem exact cum se făcea acum o sută de ani, atunci totul ar rămâne ca o piesă de muzeu într-o vitrină acoperită de praf; n-ar mai avea viață. Tocmai de aceea încercăm să avem propria noastră influență, propria noastră contribuție la dezvoltarea culturii idiș.
M.R. – Ce părere aveți despre publicul bucureștean? Considerați că are o caracteristică specială?
M.K. – Cred că publicul bucureștean este foarte deschis, reacționează imediat la ceea ce se întâmplă pe scenă, iar eu nu trebuie să fac suplimentar nimic fundamental pentru a-i câștiga interesul. Și asta este extrem de important, pentru că de public depinde felul în care se desfășoară concertul. Dacă sunt pe scenă și nu am niciun feedback din partea publicului, nicio reacție, mă golesc de energie; pentru că la început am dat energie și nu am primit nimic în schimb. Iar dacă se întâmplă asta până la mijlocul concertului, spectacolul este deja pierdut. Dar dacă primesc un feedback atât de viu ca în această seară, se întâmplă magia, concertul explodează de atâta energie și aș putea cu adevărat să duc spectacolul ore întregi. Publicul din această seară, vă mărturisesc, a fost cu adevărat un vis. Un public mai bun decât acesta nici nu ai cum să-ți dorești!