Fotoreporter împătimit, Valentin Alexandru este unul dintre jurnaliștii pe care îi întâlnești la cele mai importante evenimente culturale. Cu Vali am colaborat pentru cea de-a X-a ediție a TES FEST și iată-ne ducând la bun sfârșit de imagine și cea de-a XI-a ediție.
Abia s-a încheiat TES FEST și l-am întâlnit deja, eu doar în calitate de vizitator, la Bookfest, alergând să acopere toate angajamentele profesionale.
Marina Roman – Valentin Alexandru, suntem împreună la a doua colaborare pentru Festivalul Internațional de Teatru Idiș, dar până acum nu te-am întrebat de când faci fotografie de teatru.
Valentin Alexandru – Aș vrea să te rog să îmi dai voie să nu răspund ,,telegrafic”. În primul rând, aș vrea să îți spun că este primul meu interviu! Eu sunt obișnuit să fie invers, adică să fiu eu cel care pune întrebările. Sunt extrem de bucuros să se întâmple așa! Eu consider fotografia foarte specială. Mereu explic că poza este una, iar fotografia alta, este un univers cu totul aparte. Există, de altfel, o superstiție care spune că oamenilor, atunci când sunt fotografiați, li se fură o parte din suflet. Da, se poate privi și așa, pentru că într-o fotografie rămâne o stare: de tristețe, de bucurie, de ceva anume. Iar acel ceva nu se șterge; plus că fotografia nu minte. Este important să spun de unde am început. Primele fotografii-portret i le-am făcut unui om lângă care am avut privilegiul să fiu alături o vreme, unul dintre cei mai profesioniști impresari de spectacole și de artiști din România, recunoscuți la nivelul breslei: domnul Aurel Mitran. Într-o zi eram la domnia sa în birou și i-am cerut voie să îi fac o fotografie, dar i-am făcut două. A doua zi i le-am arătat și răspunsul lui a venit imediat: „Măi, Vali, dumneata ochi ai, suflet – Slavă Domnului! – ai, ai și aparat, te rog să rămâi să faci lucrul ăsta, pentru că ai ceva de spus. Fă meseria asta!” Așa a început pentru mine această provocare numită fotografie! Și, uite, așa m-am apucat eu de fotografie live. Pentru că nimic nu este întâmplător pe lume, fotografiile făcute în acea zi, în biroul său din Teatrul Excelsior, de la etajul întâi, au ținut toate articolele care s-au scris când dumnealui a plecat într-o lume mai bună. Nimeni nu știa ce poveste au stârnit acele fotografii și, evident, autorul cu atât mai puțin.
Fotografia live este cu totul diferită de celelalte tipuri de fotografii. Simplu, dacă nu ești acolo cu totul, poți rămâne acasă! „Rodajul” mi l-am făcut la câteva spectacole pe care domnul Mitran le organiza, iar după o vreme am început colaborarea cu un alt impresar de calibru, domnul Anghel Stoian, zis Tati, la spectacolele pe care le organiza la Sala Palatului.
M.R. – Ce consideri că este specific fotografiei de teatru față de alte tipuri de fotografie și ce te atrage la fotografia de teatru?
V.A. – Fotografia de teatru este cu atât mai dificilă, cu atât mai solicitantă pentru un fotograf, pentru că actorii știu „să joace” sentimentele chiar în ochii tăi. Sentimentele sunt mult mai profunde. Fotografia începe în clipa în care inima fotografului bate pe aceeași măsură cu emoția celui pe care îl privește prin obiectiv. Spre exemplu, am avut bucuria și onoarea de a colabora la unul dintre spectacolele puse în scenă de Toma Enache: „Amadeus”. În acest spectacol jucau doi fabuloși actori ai României: Ion Dichiseanu și Sebastian Papaiani. Am stat la repetiție, am făcut fotografii în timpul repetiției. Am plecat repede acasă, am lucrat fotografiile și a doua zi le-am printat; am cumpărat vreo șapte rame foto, le-am înrămat și i le-am dăruit lui Dichiseanu. Mi-a mulțumit cu lacrimi în ochi: „Măi, Vali, nu știu, m-au fotografiat, m-au pozat, ce vrei tu, o grămadă de fotografi, dar nu înțeleg cum ai putut să faci aceste minunății! Cum să îți iasă așa ceva?! Dar când le-ai făcut?”
Fotografia de teatru? Fotografia de teatru este foarte grea. Este mult mai grea decât cele pe care le-am făcut în timpul concertelor de muzică organizate la Sala Palatului Loredanei Groza, lui Ștefan Bănică, Horia Brenciu etc. De ce spun lucrul ăsta? Trebuie să fii foarte atent la repetiție, să reții momentele în care intră un actor, în care iese celălalt, în ce lumină stă, dacă are de urcat trepte, unde se oprește împreună cu personajul principal… Trebuie să fii cu totul acolo pentru a face oricare dintre aceste tipuri de fotografie.Trebuie să vibrezi la unison cu actorii.
Îți mărturisesc un lucru foarte personal. Fotografiam la unul dintre concertele de muzică clasică, la sfârșit de an, care avea loc la Sala Palatului. Nu știam că în sală se afla duhovnicul meu, părintele Nicolae Fieraru. Acesta, în duminica următoare, când am fost la biserică, mi-a povestit că a fost la spectacol, că m-a văzut și m-a strigat de câteva ori: „Vali, Vali, Vali!” Era supărat că nu i-am răspuns și m-a întrebat de ce nu am vrut să vorbesc cu el. I-am răspuns: „Părinte, mă iertați, dar și mama poate să mă strige! În momentul în care am aparatul la ochi, nu aud și nu văd pe nimeni. Dacă te deconectezi, poți pleca liniștit acasă și rămâi „pozar” toată viața. Fotografia nu se poate face fără să o simți.
M.R. – Cum te pregătești înainte de un spectacol? Cum gestionezi condițiile dificile de lumină din sala de teatru?
V.A. – Dacă simt că nu prea sunt în formă, că e ceva care nu merge, nu mă duc. Mai bine stau acasă, decât să mă chinui și să nici nu-mi iasă. De câteva ori mi s-a întâmplat să spun: „Te rog, alege pe altcineva, nu sunt în cea mai bună formă.”
Dar dacă am intrat într-un proiect și montarea permite, mă duc să văd spectacolul; dacă nu, musai sunt la repetiția generală, la șnur. De multe ori s-a întâmplat să mă duc și să trag la repetiția generală. De ce? Vreau să-ți povestesc ce am pățit odată la o repetiție generală a unui spectacol care se monta la Opera Națională… Shatterul aparatului s-a auzit pe o pauză, dar eu nu m-am prins repede ce s-a întâmplat. Imediat a apărut lângă mine un domn absolut extraordinar, pe numele lui Andrei Șerban, care s-a uitat fix la mine și mi-a spus, punând mâna pe obiectiv: „Dacă se aude aparatul tău în sală în timpul spectacolului, ieși dumneata afară acum, nu mai are rost să vii la spectacol!”
Unul dintre spectacolele foarte dificile din punct de vedere al reflexiei luminii a fost cel de la Sala Palatului, al lui Goran Bregović, care era îmbrăcat într-un costum argintiu. De sus și până jos. Ca să fie „tacâmul complet”, avea lumini pe el de sus, din stânga, din dreapta, din față și pe față. Era îmbrăcat special așa, să nu i se facă fotografii sau să fii nevoit să te apropii foarte mult, ceea ce, evident, era imposibil. La fel și la teatru, unde există o rigoare și mai mare. Scena trebuie să se desfășoare cu personajele în semilumină. Nu poți să te duci la regizor și să-i spui: știți, mie nu prea îmi iese fotografia la scena asta. Puteți, vă rog, să dați mai multă lumină pe fața personajului X care intră din dreapta și se oprește în mijlocul scenei? Sau: vă rog frumos, știți, doamna care coboară treptele acelea, nu puteți să-i dați mai puțină lumină verde? Evident că acest lucru nu se poate. Fotografiile se fac în condițiile spectacolului. Știi în ce te-ai băgat și, mai cu seamă, trebuie să duci la bun sfârșit. Ca fotograf de teatru, de spectacol live, este musai să te duci la repetiții!
M.R. – Ce cauți într-un portret atunci când fotografiezi personalități?
V.A. – Ce caut la oricare fotografie pe care o fac! Caut să surprind emoția, să rămână emoția, să simt că am fost acolo și că imaginea pe care am imprimat-o prin obiectiv, pe disc, este cea care trebuie. Nu caut extraordinarul. Caut să fiu, în același timp, pe aceeași respirație cu cel care transmite. Eu cred că asta este, de fapt, fotografia. Repet, fotografia de teatru este foarte grea! Pentru că starea celor pe care îi fotografiezi este irepetabilă. Acei oameni nu mai joacă încă o dată pentru tine; nu mai simt încă o dată pe o replică sau pe alta, doar pentru că tu te gândeai la avioane sau vorbeai cu nu știu cine sau te gândeai la ce mânânci când ajungi acasă! Niciodată!
M.R. – Mărturisesc că am fost impresionată de fluxul tău de editare și de livrare. Ce criterii folosești pentru a selecta imaginile finale?
V.A. – Am învățat în timp că este foarte important ca atunci când ai un eveniment „la zi” să fii foarte prompt. Spre exemplu, dacă tu îmi ceri o fotografie sau fotografii pentru articolul pe care l-ai scris pentru evenimentul care a fost astăzi, eu trebuie musai să le lucrez repede, dar trebuie să fie și repede, și bine.
Există de la început fotografii pe care le faci și pe care le simți, știi că ți-au ieșit. Este la fel ca la filmare: aparatul de fotografiat și cel de filmat sunt rude, fotografia este sora mai mare a peliculei. Imaginile finale sunt imaginile cele mai bune pe care ai simțit că le-ai tras! Cu niște mulți ani în urmă, mi s-a întâmplat să livrez niște fotografii care mie nu mi-au plăcut total. Ce crezi, cui i le-am dat: extaz! Dar au fost și situații fix invers, ceea ce este cu adevărat neplăcut. Mie mi-au plăcut foarte mult, le-am livrat, dar m-au sunat de la redacție să mă întrebe dacă doar pe astea le am! Au trecut anii și am învățat cum să evit situații de genul acesta! Nu ai cum, cu toții suntem oameni, doar Dumnezeu e perfect!
M.R. – Ai întâmpinat provocări în timpul TES FEST? Cum le-ai rezolvat?
V.A. – Provocările au fost constatate, prin faptul că toate piesele puse în scenă au fost absolut minunate, foarte sensibile și captivante… Pentru unii, părerea mea poate părea ciudată sau exagerată, dar eu am văzut piesele prin prisma fotografiilor pe care le-am făcut în timpul spectacolului.
M.R. – Ce crezi că au transmis fotografiile despre identitatea festivalului? Care sunt imaginile de care ești cel mai mulțumit și de ce?
V.A. – Pe primul loc sunt cele din spectacolul „Cântarea Cântărilor” și cele din spectacolul „Moartea unui comis voiajor”, ambele pe același nivel. Cel mai mult sunt mulțumit de cele cu Avi și Maia Maia Morgenstern! Sunt deja postate pe blogul festivalului.
M.R. – Există un moment pe care l-ai surprins la acest festival și care te-a impresionat în mod deosebit?
V.A. – Da. M-a bucurat implicarea pe care a avut-o directorul teatrului, domnul Andrei Munteanu, pe tot parcursul TES FEST. A fost discret, nu i-a scăpat nimic, dar nu au fost repetiție sau spectacol, fie de muzică, fie de teatru, la care să nu fie prezent, activ și să știe tot ce mișcă.
M.R. – După atâtea spectacole și întâlniri cu artiști din culturi diferite, ce poveste sau ce chip îți rămâne cel mai puternic în memorie din această a XI-a ediție a TES FEST?
V.A. – M-a impresionat Avi Hoffman, acest om minunat, acest actor de o profunzime absolut fantastică. Cum pot alege? Care să fie criteriul definitoriu?! Avi a venit cu o deschidere și cu o smerenie către actorii teatrului și către personalul teatrului, cum rar vezi în România, darămite venind din SUA?! Chiar dacă nu a fost totul „brici” de la început, în puținul timp pe care l-a avut la dispoziție, a făcut ca echipa să funcționeze. Oare nu acesta este secretul?! El spune că secretul e iubirea de oameni și de Dumnezeu, iar eu îl cred!
M.R. – Dacă ai putea fotografia orice personalitate din lume și din istorie, pe cine ai alege și de ce?
V.A. – Cred că ar fi Regina Maria, cel mai bărbat dintre femei! Dacă nu exista iubirea ei pentru Romania, astăzi vorbeam despre… nimic. Mi-ar fi plăcut să fac parte din suita regală și să o pot însoți peste tot! „Fără ea, fără dragostea ei, Unirea ar fi rămas doar un vis”, așa cum spunea academicianul Ioan-Aurel Pop.
M.R. – Ce te motivează să continui ca freelancer?
V.A. – Dacă vorbim de freelancer ca fotograf în România, este foarte greu, pentru că oamenii nu au cuvânt, pentru că unii uită să plătească, alții îți fură munca fără scrupule. Toată lumea știe asta! Mă tot întreabă unii: „Vali, tu de ce nu pui fotografii pe profilul tău de Facebook?” „ Păi… nu pun pentru că se fură.” „Cum adică se fură?” „Păi, simplu. Se taie markerul!” Acum se poate înlătura foarte ușor markerul de pe fotografie și se folosește fotografia. Este anevoios să dovedești că este fotografia ta. Deocamdată aici suntem. Ca freelancer, am avut și am bucuria de a fi parte a mai multor proiecte. De niște ani de zile sunt asistentul regizorului Ioan Cărmăzan, la Uniunea Autorilor și Realizatorilor de Film din România, unde este președinte. De-a lungul anilor am făcut fotografii ale manifestărilor care s-au desfășurat sub egida UARF, fie making of la mai multe filme, fie fotografii de spectacole de teatru, spectacole de poezie, colocvii culturale, lansări de carte. Și da, ca fotograf de live. Fotograful de live este acel om care arde în același timp cu subiectul pe care îl fotografiază. Aici este nebunia, după părerea mea. Contează întotdeauna să simți când să apeși butonul, secunda. Clipa!
M.R. – Vali dragă, îți mulțumesc pentru colaborare. Și pentru prietenie.
- Valentin Alexandru împreună cu tatăl său.
- S-a născut o prietenie: Avi Hoffman și Valentin Alexandru.
- Așa i-a văzut Valentin Alexandru pe Helmut Duckadam, Sebastian Papaiani, George Mihăiță, Niki Constantinescu, Prințul Nicolae al României, Ion Dichiseanu, Aurel Mitranși Violeta, Iosif Ion Prunner, Eugen Nacht Stroe, Ioan Cărmăzan