Povești trăite de mine, trăite de alții și văzute de mine sau povestite mie. Povești, o mie, oare numai?
A fost odată demult… Eram studentă în anul întâi, care abia începuse. Se apropia noiembrie, 7 noiembrie, mare sărbătoare pe acea vreme. Cu această ocazie se organiza și un festival al filmului sovietic, prilej să ne viziteze câțiva dintre actorii lor de vârf (Doamne câți mai erau! Și ce grozavi erau!) În acel an, urma să vină Nikolai Cerkasov, care avea programată și o întâlnire cu studenții. Cerkasov… Cine nu i-a văzut filmele, nu știe ce-a pierdut. „Alexander Nevski“, „Ivan cel groaznic“, „Primăvara“ și câte și mai câte… Emoții mari. Ne adunasem toți în sala de curs și așteptam. Și se aude că traducătoarea lui nu vine. Dar el a venit. Iar când a intrat, a umplut literalmente sala. Dar nu cu trupul ci cu personalitatea lui. E greu de spus cum simpla lui prezență te cucerea, te prindea, parcă respirai cu el odată. E o senzație greu de explicat dacă nu ai trăit-o. Nu faptul că era înalt – cred că avea cam 2 metri – De altfel ne-a povestit că atunci când filma „20.000 de leghe sub mări“, unde juca Paganell, ca să-i sublinieze înălțimea în niciun cadru nu a apărut întreg. Ori nu-i apărea fruntea, ori apărea numai până la genunchi. Și a început să vorbească. Era o studentă din anul 1 care traducea, dar, luată ca din oală, tremura de emoție și se bâlbăia. Iar noi, care habar n-aveam de rusă, o ajutam. Era atât de expresiv în glas, gest, mișcare, că … înțelegeam tot. Poate e greu de înțeles cum un om poate domina o sală prin simpla lui prezență, dar se poate, totul vine de la personalitatea lui.
De altfel, un sentiment asemănător – deși nu chiar la acest nivel, dar aproape – l-am mai trăit mai târziu, legat de un alt mare actor: Gyorgy Kovacs.