Cristi Hitianu, recuziter TES: Dacă după fiecare reprezentație iese măcar un actor din scenă și spune ”mulțumesc”, asta înseamnă că mi-am făcut treaba

Ne-am întâlnit, cum altfel, la teatru. Într-o după-amiază mohorâtă de primăvară. Ne pregăteam de spectacol. De fapt, mai erau câteva ore bune până să vină primii spectatori. Dar erau fix acele ore pe care le vrei și diluate, și comprimate totodată. Pe care încerci să le gestionezi fără panică, cu multă răbdare, și cu și mai multă atenție. Printre țipetele agitate ale colegilor mașiniști, care încărcau decorul pentru o viitoare deplasare, și acompaniați de ploaia ce părea că ține morțiș să-i ”adăpostească” pe spectatori în propriile case, am deschis cutia cu povești, împreună.

Nebunia mea cu teatrul a început demult. Cred că din copilărie mi se trage pasiunea asta.

În teatru am ajuns destul de greu. În perioada de dinainte de ‘90, dacă nu aveai buletin de București, nu puteai să te angajezi așa, oriunde și oricum. Îți trebuia buletin de București, pe care eu l-am dobândit abia după căsătorie. Nebunia mea cu teatrul a început însă demult. Cred că din copilărie mi se trage pasiunea asta. La țară, unde am copilărit, aveam un radio – Tehnoton se chema, cumpărat de la Iași. Și în perioada aceea se difuza teatru radiofonic. În fiecare miercuri, dacă mi-aduc bine aminte, era o emisiune care se chema ”Înșir-te, mărgărite!”. Și noi, în momentul când se difuza, trebuia să nu respirăm în casă. Nu trebuia să se audă nici musca, pentru că altfel mama ne atingea cu bățul. Era atât de concentrată, parcă era în sala de spectacol.

Încet încet, am ajuns în București. Prin ’73-’74. Primul lucru pe care l-am făcut în materie de distracție a fost să merg la teatru. Și atât de mult mi-a plăcut… Am avut şi un anturaj care-mi împărtășea nebunia asta cu teatrul. Mergeam în gașcă. Nu mai spun cum reușeam să intrăm. Că nu aveam întotdeauna bani de bilet. Și ne milogeam la intrare: ”Ştiți, sunt din partea nu știu cărui actor, care este în distribuție”. Într-o vară, îmi amintesc că eram la Tănase, la grădina de vară, și la intrare îi rugasem pe cei de acolo să ne lase să intrăm, minţindu-i că suntem din partea domnului Bițu Fălticineanu (pe care nu-l știam cum arată), care era director și regizor la Teatrul Tănase, și care se afla chiar la intrare în acel moment, lângă doamna care rupea biletele.

Chestia asta a durat ani de zile. Era distracția mea de bază. De marțea până duminica, inclusiv, cred că de patru sau cinci ori pe săptămână, mergeam la teatru. Am văzut de zeci de ori reprezentații ale spectacolelor ”Elisabeta” (Bulandra), ”A douăsprezecea noapte”, ”Titanic Vals”, ”Azilul de noapte”. Nu ne plictiseam niciodată. De fiecare dată, parcă era un alt spectacol. Iar distribuțiile erau de zile mari. Niște actori geniali.

Mergeam la toate teatrele, dar cu precădere la Bulandra. Îmi plăcea foarte mult sala de la Grădina Icoanei. Mi se părea mai aproape de actori, de jocul lor, de tot ce se întâmpla acolo. Toate astea s-au petrecut după ce terminasem armata. Lucram în fabrică. Și, după orele de program (programul se termina la 3-4 după-amiaza), pierdeam vremea prin oraș, că nu mă întreba nimeni de unde vin și unde mă duc. Și o luam așa, în trecere, prin toate teatrele. Mă uitam să văd ce spectacole sunt în seara respectivă. Și apoi mă întâlneam cu câte cineva care mă însoțea pe la câte un spectacol.

Erau scumpe biletele la vremea aceea. Pentru venitul meu, cel puțin. Cele mai ieftine erau biletele pe strapontină – 5 lei unul. Dar nu erau genul acesta de locuri peste tot. La Bulandra, la sala Icoanei, erau. Mai târziu am văzut la Național, la Sala Mare. De alte teatre nu-mi mai aduc aminte.

Teatrul a fost un lucru care cred că m-a ajutat foarte mult. Pentru echilibrul meu în viață. Pentru parcursul meu în viață.

Sălile erau întotdeauna pline. Și, de cele mai multe ori, întâlneam oameni care, ca și noi, veneau la reprezentații de mai multe ori. Lumea venea îmbrăcată frumos. Aveau timp să meargă acasă să se schimbe, să se gătească pentru teatru. Era foarte frumos. Teatrul a fost un lucru care cred că m-a ajutat foarte mult. Pentru echilibrul meu în viață. Pentru parcursul meu în viață.

Aveam cunoștințe mai peste tot, prin teatre, la momentul acela. Înainte de ’90. Și m-am întâlnit cu cineva care lucra la Odeon și care mi-a zis: ”Băi, e un post de recuziter la Odeon”. Mi-a dat el datele, cu cine să vorbesc. M-am dus la Bulandra, pentru că responsabilii de resurse umane, de la Bulandra, se ocupau și de Teatrul Giulești sau Odeon, cum era la vremea respectivă. Și m-am dus într-o dimineață (era toamnă) cu un buchet de flori la doamna Edith, o femeie blondă, mi-aduc aminte, frumoasă foc. Și m-a întrebat: ”De unde știi dumneata că există un post de mașinist, de recuziter?”. Zic: ”Am cunoștințe cam peste tot prin teatru.” Și în felul ăsta am ajuns la Odeon.

Mare lucru nu știam despre meseria de recuziter. Aveam așa niște date, dar nu știam neapărat ce presupune. Am trecut prin niște filtre, la vremea aia. Era mai întâi Biroul Organizației de Bază (BOB-ul). Pe urmă am trecut pe la Președintele Sindicatului din Teatru. Era un singur sindicat. Ca și un singur partid, la vremea aia. În felul ăsta am ajuns la teatru. Mașinist, în primă fază. Nu mi-a plăcut, pentru că lucram la grămadă. Mi-a folosit, pentru că așa am învățat cam ce înseamnă și munca de recuziter. Recuziterul șef, pentru că la vremea aceea așa era – mașinist-șef, recuziter-șef – a venit la mine și mi-a propus: ”Nu vrei să treci la recuzită? Că uite, avem nevoie de un băiat”. Mare lucru nu știam, dar zic: ”Scap de la grămadă”. Și, în felul ăsta, am ajuns la recuzită, unde încet încet mi-am dat seama cu ce se mănâncă, și a început să-mi placă rău de tot.

Eram doi sau trei băieți recuziteri la vremea aceea. Întotdeauna au fost mai mulți băieți, pentru că fiecare avea spectacolul lui. Dacă se monta un spectacol și putea un singur recuziter să se descurce, atunci își făcea singur spectacolul. Dacă era nevoie, se ocupau doi sau trei. Sau toți. Dar, în general, fiecare recuziter avea spectacolul lui. Programul era de așa natură că, fiecare având spectacolul lui, îl prelua de la lectură și mergea cu el până când ieșea la rampă.

Nu apuc să văd spectacole la alte teatre, decât foarte rar, la acest moment. Când eram la Odeon, mai aveam timp. Aveam seri, zile libere. Și, în felul ăsta, puteam să văd spectacole și în alte teatre. Nu mai știu când am văzut ultima oară un spectacol. Dar cred că au trecut câțiva ani. Un spectacol de care-mi amintesc și care m-a marcat, după ‘90, a fost ”Deșteptarea primăverii”, la Bulandra, în regia lui Ciulei. Pe urmă am văzut ”O batistă în Dunăre”, pusă de Cojar. Am mai văzut spectacole de genul ”Fă tu primul pas” (Teatrul de Artă), în regia lui Andrei Munteanu, care mi-a plăcut foarte mult. Dar n-aș putea să spun că regret că nu apuc să văd mai multe spectacole. Regret doar în momentul în care îmi spune cineva: ”Uite, am văzut un spectacol la teatrul cutare, o capodoperă”. Și n-apuc să-l văd. Atunci, da. Dar altfel îmi consum energia și forțele aici, la TES.

Nu amestesc niciodată lucrurile. În momentul în care am intrat pe poarta teatrului, am uitat că n-am bani de nu știu ce, că am nu știu ce probleme existențiale.

După ce petrec toată ziua la teatru, nu prea mai am stare să merg la alte spectacole. Doar dacă e un spectacol ușor, care nu mă solicită foarte mult. Dar, din păcate, plec la ora 21.30 – 22.00. N-am cum să mai văd altceva. Și nu amestesc niciodată lucrurile. În sensul că eu, în momentul în care am intrat pe poarta teatrului, am uitat că n-am bani de nu știu ce, că am nu știu ce probleme existențiale. Și invers. Nu-mi place niciodată să-i povestesc prietenei mele ce se întâmplă la muncă. Ea-mi povestește de serviciu. Dar eu nu povestesc. Decât rar și cine știe cum. În fugă, în treacăt. În rest, nu. Cred că e mai bine așa pentru că, dacă vii și amesteci lucrurile, nu e în regulă. Nici într-un fel, nici în altul. Pentru că altfel n-aș reuși să mă concentrez pe ce am de făcut. Și, slavă Domnului, am!

Mulțumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a dat bucuria asta, nici nu știu cum să mă exprim… pentru că mi-a plăcut această artă, care m-a salvat de la multă mizerie în viață.

În perioada în care PRO TV-ul și-a deschis o locație în clădirea veche a Teatrului Giulești, au avut nevoie de oameni. Și, la început, ne-au fost promise niște salarii duble față de cele pe care le aveam la teatru. Acesta a fost unul din motive. Al doilea motiv – am zis că e o provocare. De ce să nu văd cum se lucrează și în televiziune?

Mă ocupam tot cu recuzita, dar era total diferit. Drept pentru care, după o lună, am vrut să mă întorc înapoi în teatru. Din păcate însă, începea perioada de vacanțe și n-am știut ce să fac. Încet încet, m-am obișnuit acolo și am zis ”asta e, rămân”; până în momentul în care locația a trebuit să se închidă și să ne mutăm la Buftea, unde ar fi trebuit să fac naveta. Iar naveta însemna că plecam dimineața și mă mai întorceam seara, sau cine știe când. Și am zis că nu vreau așa ceva. Plus că mie îmi era dor de teatru. Cam asta a fost. Mulțumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a dat bucuria asta, nici nu știu cum să mă exprim… pentru că mi-a plăcut această artă, care m-a salvat de la multă mizerie în viață.

De la PRO TV am venit direct la Teatrul Evreiesc. Știam și pe aici oameni. Îl știam pe șeful mașinist, care avea 50 de ani de teatru. Era vechi. Aici a început și de aici a ieșit la pensie. Și i-am zis: ”Uite, vreau să plec de la PRO TV”. Și întâmplarea a făcut să aibă într-adevăr, la acel moment, nevoie de cineva. Directorul teatrului de la vremea respectivă, domnul Harry Eliad, m-a întrebat de ce plec de acolo. Și i-am explicat. Sunt convins că a cerut referințe de pe unde am fost. Asta se întâmpla în februarie 2001. Nu era alt recuziter atunci, eram singur. Până la venirea mea, fostul mașinist șef se ocupa și de recuzită.

N-a fost foarte simplu, pentru că a trebuit să iau spectacolele din mers. Și toată lumea îmi spunea: ”Scrie-ți spectacolele!” Dar eu nu puteam. A trebuit să învăț spectacolele, nu să le scriu. Căci altfel aș fi stat tot timpul să mă uit pe caiet, să văd ce pun, ce nu pun. Și a trebuit să le învăț așa. Eu nu mi-am scris spectacolele, până în momentul în care TES a intrat în renovare [2014] și a trebuit să umblăm de colo-colo. Abia atunci am simțit nevoia să scriu. Dar înainte nu. Jucasem în teatru până atunci. Dacă cumva uitam ceva, mă duceam repede și luam.

Nu pot să plec din culise. Dacă plec, n-am stare, n-am liniște. Tot cred că se întâmplă ceva. Dacă se întâmplă ceva și nu sunt acolo? Dacă întreabă cineva ceva, sau vrea ceva, și nu sunt acolo?

M-a ferit Dumnezeu de boli sau de alte probleme, din cauza cărora să nu pot ajunge la spectacol. De fapt, s-a întâmplat când eram la Odeon, o singură dată. Nu era spectacolul meu, era spectacolul unui alt coleg, căruia îi promisesem că mă duc să-i fac spectacolul. Dar am fost atât de bolnav de gripă, că n-am putut să mă dau jos din pat. Și, în felul ăsta, m-am făcut de rahat față de om. Dar altfel nu-mi aduc aminte. Și nu pot să plec, dacă e un spectacol. Indiferent cât e de ușor, ca de exemplu ”Corp străin” [producție Teatrul Evreiesc de Stat], unde n-am treabă în timpul spectacolului. Îmi pun recuzita și nu mai am treabă până la final. Dar tot nu pot să plec din culise. Dacă plec, n-am stare, n-am liniște. Tot cred că se întâmplă ceva. Dacă se întâmplă ceva și nu sunt acolo? Dacă întreabă cineva ceva, sau vrea ceva, și nu sunt acolo?  Sunt multe spectacole la care nu prea intru în scenă. Mai ales la cele cu publicul pe scenă. Dar sunt tot timpul conectat, chiar dacă n-am nicio treabă.

Dacă după fiecare reprezentație iese măcar un actor din scenă și spune ”mulțumesc”, asta înseamnă că mi-am făcut treaba, că omul pleacă mulțumit.

Orice premieră o trăiesc cu emoții. Pentru că e un proiect nou. Nu știi cum evoluează. Toată lumea este stresată, nervoasă și trebuie să fii acolo, să mulțumești pe toată lumea. Să-l ajuți pe actor. Pentru mine actorul, indiferent de caracterul lui ca om, acolo în scenă e cel mai important.

Cred că am o relație bună cu actorii. Mi s-a întâmplat, după aproape 20 de ani de când am plecat din Odeon, să mă întâlnesc cu actori cu care am lucrat și să mă oprească pe stradă, să mă întrebe ce mai fac. Asta înseamnă că n-am trăit degeaba, că n-am trecut degeaba prin teatrul ăla. Oamenii știu ce am făcut, cine sunt, și pentru mine înseamnă foarte mult lucrul acesta. Și, dacă după fiecare reprezentație iese măcar un actor din scenă și spune ”mulțumesc”, asta înseamnă că mi-am făcut treaba, că omul pleacă mulțumit.

Nu știu ce-aș fi făcut dacă nu lucram în teatru. Nu mă văd niciunde altundeva. Teatrul m-a ținut în viață. Mi-a dat sens în viață.

E esențial ca teatrul să fie, în esență, o familie unită. Atât din punct de vedere artistic, cât şi tehnic. Trebuie să fie un colectiv închegat, o atmosferă plăcută. Să vii la teatru cu bucurie. Mie mi se întâmpla, în perioada când lucram la Odeon, după vacanțe, să-mi fie dor să mă întorc la teatru. Pe vremea aceea, vara aveam vacanță. Și în timpul vacanței nu se întâmpla nimic. Acum se mai întâmplă.

Nu știu ce-aș fi făcut dacă nu lucram în teatru. Nu mă văd niciunde altundeva. Teatrul m-a ținut în viață. Mi-a dat sens în viață. E un drog benefic. Ca să nu crăp de foame, probabil că aș fi făcut orice altă muncă. Dar nu cu atâta bucurie, și cu atâta drag și dăruire. Nu știu cum mă percep cei din jur. Eu însă așa simt că fac. Unii dintre colegi chiar văd că fac lucrul ăsta. Alții nu. Treaba lor!

Cu regizorii n-am avut niciodată probleme. Cu scenografii la fel. Mi-a fost frică cu Dabija [la spectacolul ”Şofer / Pictor”, unde se ocupă și de regia tehnică]. Eu lucrasem cu el, mi-a fost director la Odeon. Dar ca și regizor, nu. Și am avut un pic de teamă. Dar încet încet, relaxat, mi-am dat seama că mi-a fost mult mai ușor decât mă așteptam.

Există așa un obicei… o tendință a unei prime reacții, la un nou proiect, de ”nu se poate”. Mi s-a mai întâmplat și mie. Dar lucrurile se rezolvă. Până la urmă, lucrurile se întâmplă așa cum le cere regizorul sau scenograful. Însă n-ai cum să scoți din creierul omului chestia asta, fixată de atâta amar de vreme. Primul impact este să spună ”nu știu, nu se poate”. E generală povestea asta. În teatre, cel puțin.

Dincolo de oamenii care trec, vin, rămâne teatrul

Mulți nu mai cred în sacralitatea scenei. Dar pentru mine lucrurile stau altfel. Dacă eu aș fi venit în felul acesta în teatru, la câte întâmplări au fost, unele plăcute, altele mai puţin plăcute, probabil că nu aș fi stat. Adică nu probabil, cu siguranță nu aș fi stat. N-aș fi stat atâția ani, atâta amar de vreme, dacă rămâneam doar un ”civil”. Dincolo de oamenii care trec, vin, rămâne teatrul. M-am obișnuit cu asta. Îl iau pe fiecare așa cum este. Dacă simt nevoia să schimb două vorbe cu el, bine. Dacă nu, merg mai departe și îmi văd de treabă. Eu, pe cartea mea de muncă, nu mai aveam pagini libere înainte să lucrez în teatru. Mi s-au adăugat pagini, ca să-mi poată trece tot. Și uite că, de când am dat de teatru, m-am oprit. Mulțumesc lui Dumnezeu, pentru că altfel nu știu ce s-ar fi ales de mine!

Un comentariu

  1. Irina

    Il stiu pe Cristi de cand lucra la Odeon, locul lui, daca e sa zicem ca avea locul lui dedicat, teatrul tot era locul lui, era o ghereta mica, ff curata si dichisita, o chitimie, in fapt, in culise, sub scara ce ducea la cabine. Suntem prieteni, insa, de vreo 20 si de ani, e un om care stie ce inseamna prietenia. Si de cate ori ajung la TES ne vedem putin. Cristi, e pasionat de ce face si se simte in viata lui asta. Ma bucur enorm cand cineva scrie despre oamenii nevazuti din teatru. Bravo, Cristi!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *